Particularități de construcție ale unui text poetic,

aparținând lui Mihai Eminescu

R1: Poemul "Luceafărul” a fost publicat în aprilie 1883 în "ALMANAHUL

SOCIETĂȚII ACADEMICE, SOCIAL-LITERARE, ROMÂNIA JUNĂ”, apoi în revista
"Convorbiri Literare” și în volumul "Poesii”, în același an, fiind o capodoperă a literaturii
române.

Romantismul este o orientare ideologică, artistică și literară care a apărut în prima

jumătate a secolului al XIX-lea, inițial în Germania și Anglia, de unde s-a râspândit ulterior în tot
spațiul cultural European, și chiar în America. A apărut ca o reacție împotriva rigorilor impuse
de clasicism. Progamul estetic al romantismului a apărut în "Prefață” la drama "Cromwell” de
Victor Hugo, în anul 1827, în care sunt expuse principiile noului curent literar, printre care
abolirea regulilor impuse de clasicisim și acceptarea unor noi categorii estetice în afara
frumosului: urâtul, grotescul, fantasticul și ironia.

Romantismul eminescian se individualizează prin abordarea unor teme specifice (condiția

omului de geniu, timpul, iubirea, natura, cosmogonia), motivul zborului cosmic, motivul astral,
motivul fanteziei și al imaginiației creatoare, antiteza la diverse nivele ale textului (cosmic-
terestru, muritor-nemuritor, noapte-zi, vis-realitate, omul de geniu-omun comun), îmbogățirea
limbajului prin includerea unor registre stilistice variate, co-existența unor genuri și specii
literare diferite în cadrul aceluiași text.

Două trăsături care fac posibilă încadrarea poemlui "Luceafărul” de Mihai Eminescu în
curentul romantic sunt: utilizarea antitezei și amestecul genurilor literare.

Discursul liric dezvoltă antiteza dintre planul teluric (uman-terestru) și planul celest
(universal-cosmic): „Sub șirul lung de mândri tei/ Ședeau doi tineri singuri”, „Porni luceafărul.
Creșteau/ În cer a lui aripe”. Antiteza este vizibilă și la nivelul condiției omului de geniu în
comparație cu omul comun: „Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de soarte/ Noi nu avem nici
timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte.”

Se observă, la nivelul discursului liric, amestecul genurilor literare: liric, epic, dramatic.
Elementele epice sunt: formula caracteristică basmului cu care debutează poemul: „A fost odata
ca-n povești/ A fost ca niciodată”, care plasează povestea de iubire în „illo tempore”, un timp
mitic, legendar, nedeterminat istoric. Firul narativ este structurat pe momentele subiectului și
apare prezența personajelor măști, voci ale poetului (Tudor Vianu), eul liric proiectându-se în
diverse ipostaze: Luceafărul, Cătălina, Cătălin, Demiurgul, Hyperion. Elementele lirice se
observă în îmbinarea unor specii lirice: elegia (neputința împlinirii geniului prin iubire, dar și a
omului, de a-și depăși limitele), meditația filozofică (discursul demiurgului prin care sunt
exprimate idei filozofice și profunde), idila (poveștile de iubire dintre fata de împărat si luceafăr,
Cătălin si Cătălina), pastelul (descrierea cadrului terestru-cosmic), satira (critica la adresa
pământenilor). Elementele dramatice sunt prezente în fiecare tablou: dialogurile dintre fata de
împărat și luceafăr, Cătălin și Cătălina, Demiurg și Hyperion, Cătălina și Hyperion).

R2: Tema poemului este romantică: problema omului de geniu în raport cu lumea,
iubirea și cunoașterea. În „Luceafărul” se poate vorbi despre tema centrală a condiției geniului în
lume și în eternitate, temă care dezvoltă arii tematice multiple: tema iubirii imposibile și a iubirii
împlinite, tema cunoașterii prin eros, tema cosmogonică, tema naturii și a timpului.

O secvență semnificativă apare în tabloul unu, care prezintă idila fantastică dintre
luceafăr și o prea frumoasă fată de împărat. Sursele de inspirație sunt de natură folclorică,
motivul zburătorului, basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de Richard Kunisch,
precum și basmul „Frumoasa fără corp”. Această poveste de iubire devine, în plan discursiv,
doar pretextul pentru adevărata problematică pe care o dezvoltă poemul: modul diferit de
raportare la existență și la iubire a omului comun. Incipitul asemănător basmului conferă detaliile
unui decor romantic, nocturn, cu rol în definirea condiției existențiale a fetei de împărat. Mai
întâi, fata este individualizată în raport cu lumea în care trăiește: „Și era una la părinți/ Și
mândră-n toate cele/ Cum e fecioara între sfinți/ Și luna între stele”. Prin raportarea ei la planul
cosmic, i se acordă atributul sacralității. Finalul poemului, însă, ne-o prezintă din perspectiva
eului liric, ca fiind un „biet chip de lut”, fapt ce sugerează condiția ei de muritoare, incapabilă să
înțeleagă sacrificiul suprem al geniului, dragostea lor fiind imposibilă.

O altă secvență care susține tema este prezentată în al doilea tablou, care prezintă o altă
poveste de iubire, de data aceasta printre doi pământeni, dintre Cătălin și Cătălina. Poetul
recurge, din nou, la antiteză pentru a sublinia condiția socială precară și originea incertă a pajului
Cătălin: „Băiat din flori și de pripas”, în opoziție evidentă cu superioara condiție a Luceafărului:
„Iar cerul este tatăl meu/ Și mumă-mea e marea”, „Și soarele e tatăl meu/ Iar noaptea îmi este
mumă”. Fata de împărat își pierde, însă, unicitatea, fiind individualizată prin nume. Acțiunea
continuă cu zborul intergalactic al Luceafărului către demiurg, pentru a-i cere dezlegarea de
nemurire, pasaj regăsit în al treilea tablou al poemului, care conține, de astfel, și punctul
culminant. Creatorul refuză cererea lui Hyperion, arătându-i că sacrificiul pe care el ar fi fost
capabil să îl facă este zadarnic. Tabloul al patrulea conturează deznodământul operei: Luceafărul
redevine astru, răsare iar pe cerul nopții, dar, la vederea chipului fericit al celor doi îndrăgostiți
pământeni, se resemnează și se izolează în lumea lui superioară: „Ce-ți pasă ție, chip de lut/ Dac-
oi fi eu sau altul?”, „Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Căci eu în lumea mea mă
simt/ Nemuritor și rece”.

R3: Două elemente de compoziție și de limbaj semnificative pentru textul poetic studiat
sunt titlul și motivele poetice.

Titlul poemului "Luceafărul" este un element paratextual, deoarece anticipează ideea

discursului, fiind în strânsă corelație cu mesajul transmis. La nivelul morfologic este alcătuit
dintr-un substantiv articulat hotărât, care, face referire, în plan denotativ, la steaua cea mai
strălucitoare de pe cer. În plan alegoric, Luceafărul devine simbol al omului de geniu, dotat cu o
inteligență superioară, însetat de absolut, capabil să își depășească limitele și să se sacrifice
pentru iubire.

Motivele poetice întregesc discursul romantic. Este de remarcat simbolul central, cel al
ochiului, care, prin repetiție, devine laitmotiv. Ochii mari ai fete de împărat reprezintă aparenta
dorință de a-și depăși limitele propriei ființe și de a accede la o formă superioară de cunoaștere.
Simbolul se regăsește și în portretizarea Luceafărului: „Un mort frumos cu ochii vii”. Simbolul
ochiului este surprins și în replica fetei: „Ochiul tău mă îngheață”, ea conștientizând insignifianța
sa în raport cu lumea superioară a Luceafărului. Un alt laitmotiv cu valoare de motiv central al
poemului este Luceafărul însuși.

Alte motive literare întâlnite în poem sunt acelea care fixează tema naturii celeste:
castelul, codrul, teiul, ca și cele care conturează tema naturii celeste: zborul intergalactic, geneza
universală, întâlnirea cu Demiurgul, eternitatea, refuzul Demiurgului. Condiția umană este
susținută de motivele: "Carpe diem"("Trăiește clipa!"), "Fortuna labilis" ("Soarta schimbătoare").
Cătălin, Cătălina, chiar și Luceafărul sunt doritori să trăiască clipa frumoasă a iubirii, întrucât
soarta este supusă schimbărilor.

Motivul suprem al sacrificiului, făcut în numele iubirii, se conturează în cuvintele

Demiurgului: „Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre acel pământ rătăcitor/
Și vezi ce te așteaptă”. Tema iubirii este susținută prin motivul cuplului, prin motivul jocului
tandru al dragostei dintre Cătălin și Cătălina, motivul mângâierilor luminii astrului ce se revarsă
din oglindă pe trupul fetei de împărat:„ Dacă nu știi, ți-oi arăta/ Din bob în bob amorul”, „Și din
oglindă luminiș/ Pe trupu-i se revarsă”.

Poemul "Luceafărul" este cea mai înaltă expresie a poeziei românești care se înscrie în
estetica romantică. Ea îmbina aproape toate temele, motivele și ideile fundamentale: tema
timpului, a spațiului, a cosmosului, a naturii, a iubirii, a folclorului, a filosofiei; motive
romantice: cerul, Luceafărul, noaptea, stelele, marea, zborul cosmic, haosul, geneza, zborul
intergalactic. În poem se îmbină toate cele trei genuri literare într-o armonie perfectă: liric, epic,
dramatic. De asemenea, opera literară "Luceafărul" intercalează mai multe specii literare: idilă
pastorală, meditație filosofică, elegie, satiră, pastel.