Luceafarul

Membru al generatiei clasice a literaturii romane, alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Vasile Alecsandri sau Ion
Luca Caragiale, Mihai Eminescu este considerat “ultimul scriitor romantic important al Europei”, fiind recunoscut pentru
operele sale lirice care trateaza teme aflate in acord cu programul romanticilor europeni.

Poemul “Luceafarul” a aparut in anul 1883, in Almanul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din
Viena, fiind apoi reprodus in revista “Convorbiri literare”. Opera este o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie
asupra conditiei umane duale.

Romantismul este un curent literar aparut la sfarsitul secolului al XVIII-lea in Anglia si care ulterior, va ajunge in
Franta, Germania si mai apoi pe cuprinsul intregului continent european. Aparut ca o revolta in fata clasicismului si a
iluminismului, romantismul cultiva prin excelenta subiectivitatea si individualul, intimitatea, personajele sale fiind
exceptionale in situatii exceptionale. Din punct de vedere estetic, curentul are ca surse de inspiratie folclorul si istoria
popoarelor europene, ceea ce ii imprima miscarii un puternic caracter national, dar si un caracter liberal, rezultat din
accentual pus pe individualitate. Creatorul romantic face elogiul fanteziei creatoare, este atras de absolut si revoltat de
lumea inconjuratoare, ceea ce il determina sa evadeze in spatii exotice si sa inlocuiasca planul realitatii cu cel al visului.
Mijlocul compozitional principal al romanticilor este antiteza, alaturi de care se poate observa amestecul genurilor si al
speciilor literare.

Alaturi de sursele folclorice ale poemului: basmul “Fata in gradina de aur”, cules de austriacul Richard Kunisch,
mitul zburatorului; sursele mitologice si izvoarele filozofice, Luceafarul este un poem prin excelenta romantic. Tema
acestuia este o alegorie pe teoria schopenhauriana a geniului, ilustrand povestea imposibila dintre fata de imparat si
Luceafar, si cea posibila in plan terestru, dintre Catalina si Catalin.

Titlul poemului face referire la denumirea pe care a primit-o in spatiul romanesc planeta Venus, confundata
multa vreme cu o stea; insa, Luceafarul mai poate insemna si “purtator de lumina”, fiind forma modificata fonetic a
numelui Lucifer. Astfel, acest lucru se poate explica si prin fascinatia romantismului fata de tot ceea ce este demonic,
diabolic, romanticii dorind inlocuirea sensului pe care credinta in Dumnezeu l-a imprimat istoriei cu sensul dat de
aspiratia catre absolut.

Interpretarea lui Tudor Vianu socotește “personajele” poemului drept voci sau măști ale poetului, în sensul că
eul poetic se proiectează în diverse ipostaze lirice, corespunzătoare propriilor contradicții. Privind astfel lucrurile, se
poate spune că poetul s-a proiectat nu numai sub chipul lui Hyperion - geniul, ci și sub chipul lui Cătălin, reprezentând
aspectul teluric al bărbatului, sau al Demiurgului, exprimând aspirația spre impersonalitatea universală, și chiar sub
chipul Cătălinei, muritoarea care tânjește spre absolut.

Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea iubirea și cunoașterea. Compozitional,
poemul este alcatuit din 98 de catrene (rima este incrucisata). Compoziția romantică se realizează prin opoziția
planurilor cosmic și terestru și a două ipostaze ale cunoașterii: geniul și omul comun. Simetria compozițională se
realizează în cele patru părți ale poemului astfel: cele două planuri interferează în prima și în ultima parte, pe când
partea doua reflectă doar planul terestru (iubirea dintre Cătălin și Cătălina), iar partea a treia este consacrată planului
cosmic (călătoria Luceafărului la Demiurg e ruga și răspunsul).

Tabloul I cuprinde infiriparea poveștii de iubire dintre luceafăr și fata de împărat. Începutul textului se află sub
semnul basmului prin folosirea formulei “A fost odată” care validează sursa folclorică a poemului și evidențiază reperele
spațio-temporale: timpul este mitic, primordial, iar spațiul este pe deoparte limitate în cazul fetei, iar pe de altă parte
infinit în cazul luceafărului.

Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut de factură populară “o prea frumoasă fată”, scoate
în evidență unicitatea terestră. Fata de împărat reprezintă pământul însuși, iar comparațiile “Cum e Fecioara între sfinți/
Și luna între stele” propun o posibilă dualitate între puritate și predispoziție spre înălțimile astrale. Spațiul fetei, la care
contemplă luceafărul, este unul întunecat, iar la rându-i, luceafărul, ce privea spre “umbra negrului castel”, se află într-
un spațiu amplu, nelimitat. Iubirea fetei are un accent de cotidian, sugerat de construcția simetrică “Îl vede azi, îl vede
mâni/ Astfel dorința-i gata”. În antiteză, iubirea profundă a luceafărului are nevoie de un lung proces de “cristalizare”,
așa cum este precizat și în secvența: “El iar privind de săptămâni/ Îi cade dragă fata”. 

Comunicarea dintre cei doi se realizează în visul fetei, motiv romantic ce permite evadarea din lumea concretului
și acceptabilului. În urma celor două invocații ale fetei, luceafărul se întrupează sub chip angelic, apoi demonic, ipostaze
aflate în antiteză. Prima dată este “un voievod cu părul de aur moale”, “un mort frumos cu ochii vii”, născut din cer și
mare, iar a doua oară este “un demon”, “cu ochii mari și minunați”, născut din soare și noapte. Deși capătă o întrupare
aparent lumească, comunicarea dintre cei doi este imposibilă: “Deși vorbești pe înțeles/ Eu nu te pot pricepe”. 

Se conturează astfel încă din primul tablou o relație de opoziție între cei doi susținută la nivelul textului printr-o
serie de antiteze: “Căci eu sunt vie, tu ești mort”, “Cum că eu sunt nemuritor / Și tu ești muritoare”. Dragostea
imposibilă dintre cei doi evidențiază principiul contrariilor care se atrag. În ciuda imposibilității comunicării, iubirea
astrului se dovedește superioară, mai presus de toate legile raționale ale existenței. Acesta acceptă provocarea fetei din
dorința de a cunoaște și sentimentul de iubire care îi era străin: “Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege”. Finalul
primului tablou construiește imaginea lumii infinit de astrelor dezechilibrate prin dispariția luceafărul lui de pe cer.

Tabloul al doilea care are în centru idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina, și pajul Cătălin, înfățișează
repeziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală între oponenții lumii terestre. Este o alta ipostaza a iubirii,
opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie, a omului comun. Cătălina
recunoaște asemănarea dincolo de statutul social: “Încă de mic/ Te cunoșteam pe tine/ Și guraliv și de nimic,/ Te-ai
potrivi cu mine..”. 

Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu portretul luceafărului, pentru care
motivele și simbolurile romantice erau desprinse din mit, abstracte, exprimând nemărginirea, infinitul, eternitatea.
Așadar, Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității pământene: “viclean copil de casă”, “Băiat din flori și de
pripas,/ Dar îndrăzneț cu ochii”, “cu obrajii ca doi bujori”.

Idila se desfășoară sub forma unui joc.  Pentru a o seduce pe Cătălina, Cătălin urmează o tehnică asemănătoare
cu cea a vânării păsărilor  în Evul Mediu, timpul predilect al romanticilor. Cei doi formează un cuplu norocos și fericit
supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăiește luceafărul. 

Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la iubirea ideală pentru luceafăr: “O, de luceafărul
din cer/ M-a prins un dor de moarte”. Acest “dor de moarte” ilustrează dualitatea ființei pământene, aspirația specific
umană spre absolut, dar și atracția către ființa inaccesibilă. 

Fata se resemnează și se mulțumește cu o copie infidela a visului ei de iubire, însă rămâne în continuare cu
tendința către absolut: “În veci îl voi iubi/ Și în veci va rămâne departe”. Finalul tabloului reprezintă răspunsul lui Cătălin,
imagine a omului obișnuit care nu gândește în profunzime și nu are rădăcini nicăieri: “Hai ș-om fugi în lume”, “Vei pierde
dorul de părinți/ Și visul de luceferi”.

Puterea de sacrificiu a omului de geniu în numele împlinirii idealului de absolut este ilustrată în intensitatea
sentimentului de iubire, care duce spre renunțarea la nemurire.

Tabloul al treilea ilustrează planul cosmic și constituie cheia de boltă a poemului. Spațiul parcurs de luceafăr este
o călătorie regresivă temporal, în cursul căruia el trăiește în sens invers istoria creației Universului: “Și din a chaosului 
văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine”. 

Zborul cosmic potențează intensitatea sentimentelor, lirismul, setea de iubire ca act al cunoașterii absolute.
Amplificarea acestui zbor culminează cu imaginea luceafărului ca fulger: “Părea un fulger ne-n-trerupt/ Rătăcitor prin
ele”. Punctul în care el ajunge este spațiul demiurgic, atemporal, momentul dinaintea nașterii lumilor: “Căci unde ajunge
nu-i hotar,/ Nici ochii spre a cunoaște”. 
 Luceafărul îi cere demiurgului să-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute în numele căreia
este gata de sacrificiu: “Redă-mi al nemuririi nimb/ Și focul din privire, Și pentru toate dă-mi în schimb/ O oră de
iubire...”. Demiurgul refuză această cerere. Aspirația luceafărului este imposibilă, căci el face parte din ordinea
primordială a cosmosului, iar deprinderea sa ar duce la un nou haos. Demiurgul îi explică luceafărului absurditatea
dorinței lui, prilej cu care este pus în antiteză lumii lumea nemuritorilor și ce a muritorilor. 

Omul se află sub puterea unui destin implacabil, căruia nu i se poate sustrage, ceea ce-i dă imposibilitatea de a
trece din lumea materială în cea spirituală: “Din urmă moartea-l paște,/ Căci toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se
naște.” În schimb, demiurgul îi oferă luceafărului libertatea de a alege altceva în schimbul dorinței sale. 

Demiurgul păstrează pentru final argumentul infidelității fetei dovedindu-i încă o dată luceafărului superioritatea
sa, și în iubire, față de muritoarea Cătălina: “Și pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre acel pământ
rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.

Tabloul patru este construit simetric față de primul prin interferenta celor două planuri: terestru și cosmic. Idila
Cătălin-Cătălina are loc într-un cadru romantic creat prin prezența simbolurilor specifice. Peisajul este umanizat, tipic
eminescian, scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite în singurătate și liniște în pace a
codului, sub lumina blândă a lunii. Declarația de dragoste a lui Cătălin, exprimată prin metaforele “noaptea mea de
patimi”, “durerea mea”, “iubirea mea de-ntai”, “visul meu din urmă”, îl proiectează pe acesta într-o alta lumină decât
aceea din partea a doua a poemului. Profunzimea pasiuni și unicitatea iubirii, constituirea cuplului adamic, îl scot pe
Cătălin din ipostaza terestră. Cătălina are încă nostalgia astrului iubirii și-i adresează pentru a treia oară chemarea, de
data aceasta modificată, Luceafărul semnificând acum steaua norocului: “Cobori în jos luceafăr blând,/ Alunecând pe-o
rază,/ Pătrunde în codru și în gând,/ Norocu-mi luminează!”.

Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții care se naște din constatarea că relația om-geniu este
incompatibilă. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumarea a eternității, și odată cu ea, a
indiferenței. Omul comun este incapabil să-și depășească limitele iar geniul manifestă un profund dispreț față de această
incapacitate: “Ce-ți pasă ție chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constată cu durere că viața cotidiană a omului
urmează o mișcare circulară orientată spre accidental și întâmplător: “Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă
petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece”.

Așa cum remarcă Tudor Vianu, “Luceafărul este o sinteza categoriilor lirice mai de seamă pe care poezia lui
Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui
Eminescu să se piardă, după cum lucruri s-a întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se păstreze,
strănepoții noștri ar putea culege din ea imaginea esențială a poetului.”