Luceafarul

Luceafărul apare în 1893, mai întâi la Viena, apoi în revista „Convorbiri literare”, fiind considerat
o capodoberă a literaturii române având ca inspirație basmul popular „Fata în grădina de aur”, mitul
zburătorului și folozofia lui Kant și Schopenhaur.

1. Curent litrar
Poemul se încadrează în romantism, avănd trăsăturile specifice aestuia, sensibilitatea poetică,
antiteza, tema iubirii și a naturii, condiția omului și a geniului.

2. Specie
„Luceafărul” este un poem care îmbină armonios toate modurile de expunere: narațiunea,
dialogul și descrierea. Narațiunea la persoana a III-a argumentează lirismul obiectiv, timpul și spațiul
fiind specifice basmului.

3. Tema
În poem sunt tratate mai multe aspecte tematice:

 Tema iubirii :
 Imposibile dintre fata de împărat și luceafăr
 Posibile dintre Cătălina și Cătălin
 Tema naturii
 Terestre
 Cosmice
 Tema omului
 De geniu, despre care Eminescuafirmă că ,,este incapabil să fie fericit pe cineva; el nu are
moarte, dar nu are nici noroc”
 Obișnuit
 Tema timpului specific basmului

4. Motivul central
Dat de metafora ,,luceafărul” care xprima condiția geniului care se ridică deasupra condiției
omului de rând.

5. Titlul
În sens denotativ (propriu), luceafărul este o stea, asimilată planetei enus, iar în sens conotativ
(figurat) reprezintă omul de geniu care, tânjind după dragoste, este capabil să-și sacrifice nemurirea
pentru iubire.
 6. Compozitia
Poemul este structurat în 98nde catrene împărține în 4 tablouri și 2 planuri: terestru și cosmic.

Tabloul întâi descrie o poveste fantastică de draagoste manifestatăîntre 2 ființe aparținând unor
lumi diferite: omul superior – aparținînd planului celest, simbolizat de Luceafăr; și fata de împărat –
aparținănd panului teluric (pământesc).

Incipitul – reprezentat de o formulă inițială de beasm, confirmă inspirația din folclor care este
accentuată și de superlativul propoziției ,,prea frumoasă”.

Metafora ferestrei, spațiu de comunicare între planul terestru și cel cosmic, leagă cele două lumi
făcând posibilă întâlnirea dintre Luceafăr și fata de împărat care are loc în oglindă și în vis.

La chemarea fetei, astrul nopții se întrupează mai întâi sub forma angelică a „unui tânăr voievod”,
fiu al cerului și al mării, pentru ca mai apoi să apară sub o înfățișare demonică, născut din soare și din
noapte, metamorfozele sale ilustrând mitul zburătorului argument al romantismului.

Aprins de dorință, Luceafărul îi oferă lumea lui, cosmosul, în care fata să fie cea mai strălucitoare
stea, sau stăpână a întinderilor de ape. Fata îl refuză însă de fiecare dată, simțindu-l ,,străin la vorbă și
la port”.

În finalul tabloului, iubita îi cere să devina muritor, iar acceptarea Luceafărului demonstrează
puterea de sacrifici. Viziunea este romantică prin intensitatea sentimentului de iubireși prin
renunțarea la nemurire.

Tabloul al doilea este o poveste romantică între două ființe aparținând lumii terestre. Cadrul
natural este teluric, fata se individualizează prin nume, Cîtălina, și prin înfățișare, Luceafărul ramânând
doar aspirație spirituală și ideal.

Apare cătălin, ,,viclean copil de casă” care o urmărește „pânditor” pe fată. Iubirea lor e precum o
idilă pastorală unde ritualul iubirii se învață ca un joc, având gesturi tandre, mângâietoare „când
sărutăndu-te mă-nclin/ Tu iarăși mă sărută”.

Ideea incompabilității dintre cele două lumi e tot mai evidentă, Cătălina e conștientă că nu se
poate înălța în zona spirituală a Luceafărului, deși tânjește după o iubire desăvârșită „În veci îl voi iubi
și în veci/ Va rămâne departe”.

Tabloul al treilea, numit „drumul cunoașterii” e dominat de planul universal cosmic. Luceafărul
este hyperion (pe deasupra mergătorului), iar fata este motivul călătoriei, simbolul iubirii ideale.

Hyperion îi cere Demiurgului dezlegarea de nemurire pentru a putea fi fericit prin iubire, dar
aceasta, în viziune romantică îi respinge dorința, dezvăluindu-și respectul pentru statutul de uritor al
omului obișnuit incapabil de a-și controla singur destinul, în antiteză cu omul de geniu, capabil de a
împlini idealui mărețe.

Finalul tabloului e dominat de același dispreț profund pentru această lume superficială, meschină,
dominată de egoism, care nu merită sacrificiul geniului.

Tabloul al patrulea îmbină cele două planuri, universal-cosmic, cu cel uman-terestru, dând
poemului o simetrie perfectă. Geniul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, numele, frumusețea,
devenind o muritoare oarecare, un „chip de lut”.
 Finalul accetuează antiteza „eu” „vostru”, întărind esența cnflictului dintre etern și efemer:
„Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”

7. Viziunea despre lume

Poetul își exprimă proprile idei filozofoce despre condiția geniului neînțeles care nu poate coborî
din sfera sa spirituală pentru a se pierde în lumea măruntă a omului de rând.

8. Caracteristici ale limbajului poetic.

Sugestia se definește prin complexitatea procedeelor artistice și inedite:

- Folosirea repetată a acelorași epitete: mândru, frumos, mare, blând, dulce, viu, nemuritor.
- Antiteza, procedeu romantic – accentuează prăpastia existentă între om și geniu.
- Expresiile populare conferă oralitate și atestă inspirația folclorică a poetului.
- Lirismul subiectiv se concretizează prn mărcile lexico-gramaticale ale verbelor si pronumelor
la persoana a II-a și a substantivelor în vocativ.
- Lirismul obiectiv este dat de verbe si pronume la persoana a III-a, poemul epico-liric,
contopind ambele forme de lirism.

9. Concluzie
În opinia mea, „Luceafărul” reprezintă cea mai înaltă expresie a poeziei românești, deoarece
reunește aproape toate motivele, ideile, fundamentele și mijloacele artistice ale lui Eminescu, putând
fi considerat testamentul săupoetic prin care lămurește posterității, felul în care si-a conceput propriul
destin.