Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Basmul este inițial versificat de Eminescu, acesta păstrând schema epică, dar schimbând
finalul. Zmeul nu îi omoară pe îndrăgostiți, ca în basm, îi blesteamă să cunoască chinul
despărțirii definitive prin moarte; filozoful Arthur Schopenhauer așază geniul în opozitie cu omul
comun, obisnuit, definindu-l ca pe un individ superior, ceea ce îl împiedică să comunice în mod
real cu semenii, care nu-l înțeleg, condamnându-l astfel la singurătate și nefericire;
mitul folcloric românesc al Zburătorului a fost folosit de poet și în poemul ,,Călin (file din
poveste)”, Zburatorul fiind o semidivinitate malefică, ce rătăceste noaptea, până spre zori, și se
strecoară în odăile tinerelor fete, tulburându-le somnul.
Ca specie literară, opera este poem epic-liric-dramatic, acest poem romantic, realizându-
se prin amestecul de genuri și specii: lirismul este susținut de meditația filozofică și de
expresivitatea limbajului, este păstrată schema epică a basmului, iar ca elemente dramatice
observăm secvențele realizate prin dialogsi dramatismul sentimentelor. Partea a doua combină
speciile idilă si elegie, iar partea a patra elemente de meditație, elegie și pastel.
O altă secvenţă poetică relevantă pentru tema şi viziunea despre lume este conţinută
de tabloul final al poeziei . Cadrul protector, romantic, găzduieşte cuplul Cătălin- Cătălina într-o
nouă vârstă a iubirii, adâncită şi maturizată.
Expresia se metaforizează, sentimentul devine peren: ” Cu farmecul luminii reci/ Gândirile
străbate-mi/ Revarsă linişte de veci/ Pe noaptea mea de patemi”.
Metaforele se organizează în jurul celor două naturi antinomice: “chip de lut”, “cercul vostru
strâmt”, “norocul”, în opoziţie cu “lumea mea”,” nemuritor” şi „rece”. Luceafărul recapătă
detaşarea demiurgică a esenţei sale divine, reintrând în sferele superiorităţii reci.
Ca structură, poemul cuprinde patru tablouri. Primul tablou cuprinde stofele 1-43,
reunește cele două planuri, cosmic si terestru, și se constituie din mai multe secvențe: incipitul,
ce prezintă portretul fetei de împărat; momentul îndrăgostirii, săvârșit prin intermediul privirii;
întâlnirea celor doi în spațiul oniric, depășind bariera incompatibilității; incantatia fetei; cele două
întrupări ale Luceafărului, neptunică, angelica și plutonică, demonică; dialogul dintre ci doi.
În finalul operei Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiții, care se naște din
constatarea că relația om de geniu-om comun este incompatibilă. Omul comun nu este în stare
să-si depășească limitele, iar geniul manifestă dispret față de această incapacitate: ,,Ce-ți pasă
ție, chip de lut, /Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/ Ci eu
in lumea mea mă simt/ Nemuritor și rece.”
La nivel morfologic, dativul etic și dativul posesiv susțin tonul de intimitate, iar verbele la
perfect simplu si conjunctiv, din tabloul al doilea, susțin oralitatea stilului.
La nivel stilistic se remarcă constructia poemului pe baza alegoriei, dar și a antitezei om
de geniu-om comun, ,,Ei doar au stele cu noroc/ Şi prigoniri de soarte,/ Noi nu avem nici timp,
nici loc,/ Şi nu cunoaștem moarte.”, în timp ce în portretizarea Luceafărului sunt utilizate imagini
hiperbolice: ,,Venea plutind în adevăr/ Scăldat în foc de soare.”
Așa cum remarcă Tudor Vianu, ,,Luceafărul” este o sinteză a categoriilor lirice mai de
seamă pe care poezia lui Eminescu le-a produs mai înainte. Dacă moartea ar voi ca în noianul
vremurilor viitoare întraga opera poetică a lui Eminescu să se piardă, după cum lucrul s-a
întâmplat cu atâtea opere ale Antichității, și numai Luceafărul să se păstreze, strănepotii noștri
ar putea culege din ea imaginea esentială a poetului.”