“Luceafărul” de Mihai Eminescu

ESEU

Poemul “Luceafărul” de Mihai Eminescu a apărut în anul 1883, în Almanahul Societățîi Academiei
Social-Literare “România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista “Convorbiri Literare”. Este
un poem romantic, o alegorie pe tema geniului ,dar și o meditație asupra condiției umane duale (omul
supus unui destin pe care tinde să-l depășească). Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic,
liric, dramatic) și al speciilor. Imaginarul poetic este de factură romantic. Iubirea se naște lent din
starea de contemplație și de visare în cadru nocturn ,realizat prin motive romantice :luceafărul ,marea,
castelul, fereastra, oglinda, visul.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.
Compoziția romantică se realizează prin opoziția planurilor cosmic și terestru și a doua ipostaze ale
cunoașterii : geniul și omul comun.
Titlul unește doua mituri :unul românesc, al stelei călăuzitoare și altul grecesc al lui Hyperion (“cel
care merge pe deasupra”) sugerând prin aceasta natura duală a personajelor de tip romantic.
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului ,timpul este mitic: “A fost odată ca-n povesti /A
fost că niciodată”. Cadrul abstract este umanizat. Portretul fetei de împărat realizat prin superlativul
absolut de factură populara “O prea frumoasa fata”, scoate în evidenta unicitatea terestră. Fata de
împărat reprezintă pământul însăși , iar comparațiile, “Cum e fecioara între sfinți /Și luna între stele”
propun o posibilă dualitate: puritate și predispoziție spre înălțimile astrale.
Simetria compozițională se realizează între cele patru părți ale poemului: cele două planuri
interferează în prima și ultima parte ,pe când partea a doua reflectă doar planul terestru (iubirea între
Catalin și Catalina) , iar partea a treia este consacrată planului cosmic (călătoria lui Hyperion la
Demiurg, ruga și răspunsul). Având ca sursă filozofia lui Schopenhauer , opoziția tipic romantică între
geniu și omul comun își găsește în poem o reprezentare în opoziția planului terestru și cosmic.
În finalul poemului , Luceafărul exprima dramatismul propriei condiții , care se naște din
constatarea că relația om- geniu este incompatibila. Atitudinea geniuluieste una de interionizare a
sienlui , de asumare a eternității, și odată cu ea, a indiferentei. Omul este incapabil să-și depășească
limitele, iar geniul este incapabil să-și depășească limitele , iar geniul manifesta un profund dispreț
fata de aceasta incapacitate: “Ce-ți pasa tie chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”.Geniul constata cu
durere că viață cotidiana a omului urmează o mișcare circular, orientate spre occidental și
imtamplator :” trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/
Nemuritor și rece.”.
Partea întăi a poemulului este o splendida poveste de iubire .Iubirea se naște lent din starea de
contemplare și visare. În cadru nocturnrealizat prin motive romantice: luceafărul , marea , castelul ,
fereastra , oglinda. Semnificația alegoriei este că fata pământeană aspira spre absolut , iar spiritual
superior simte nevoia compensatory a materialității.
La chemarea- descântec rostita de fata “Coboară în jos, luceafăr blând/ Alunecând pe-o raza”,
Luceafărul se smulge din poetic în sfera saspre a întrupă prima oara din cer și mare asemenea lui
Neptun (în concepția lui Platon), că un “tânăr voievod”; “un mort frumos cu ochii vii”. În aceasta
ipostaza angelica ,Luceafărul are p frumusețe construita după canoanele romantice “par de aur
moale” ; “umerele goale”; “umbra fetei străvezii/ E alba că de ceara”. Cea de-a doua întrupare, din
soare și din noapte reda ipostaza demonica. Cosmogonia este readata în tonalitate majora: “Iar cer-n-
cepe a roti/În locul unde piere”. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor , oferindu-i fetei mai întăi
împărăția oceanului, apoi a cerului: “O , vin, în parul tău bălai/ S-anin cununi e stele/ Pe-a mele ceruri
să răsai/ Mai mandra decât ele”. Însă paloarea fetei și strălucirea ochilor, semen ale dorinței de absolut
sunt înțelese de fata că attribute ale morții: “Privirea ta mă arde”. Ea îi cere ssa devina muritor, iar
Luceafaru/ geniul accepta sacrificial: “Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare”.
În partea a doua, idila dintre fata de împărat , numita acum Catalina și pajul Catalin înfățișează
repeziciunea cu care se stabilește legătură sentimentala intre exponenții lumii terestre. Este o alta
ipostaza a iubirii , opusa celei ideale.Asemănarea numelor sugerează apartenență la acceasi categorie,
a omului comun. Portretul lui Catalin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteza cu portretul
Luceafărului , pentru care motivele și simbolurile romantic erau desprinse din mit , abstracte,
exprimând nemărginirea, infinitul , eternitatea. Catalin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității
pământene: “viclean copil de casa”, “Băiat din flori și de pripas/ dar îndrăzneț cu ochii”, “cu obrajii că
doi bujori”.
Zborul spre Demiurg structurează planul cosmic și constituie tema bolta a poemului.Aceasta parte,
a treia, poate fi divizata la rândul ei, în trei secvențe poetice ; zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea
cu Demiurgul și eliberarea.
În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos: “Și din repaos m-am născut/ Mi-e sete de
repaos”, este numit Hyperion. După Hesiod, Hyperion , divinatate simbolica, este fiul cerului, tatăl
Soarelui și al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani. După Homer, Hyperion este soarele însăși.
De remarcat că Demiurgul este cel care rostește pentru prima oara numele lui Hyperion , pentru că el
este creatorul și cunoaște esență Luceafărului. Hyperion îi cere demiurgului să-l dezlege de nemurire,
pentru a descifra taina iubirii absolute în numele căruia este gata de sacrificiu: “Reia-mi al meu
nemuririi nimb /Și focul din privire,/ Și pentru toate da-mi în schimb/ o ora de iubire”.Demiurgul
refuza cererea lui Hyperion pentru că el face parte din ordinea primordial a cosmosului, iar
desprinderea să ar duce din nou la haos. De asemenea pune în antiteza lumea nemuritorilor și cea a
muritorilor, oferindu-i lui Hyperion în compensație, diferite ipostaze ale geniului: filozoful, poetul,
cezarul precum și argumentul infidelității fetei.
În ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuanțează printr-un peisaj umanizat tipic eminescian ,
în care scenele de iubire se petrec departe de lume , sub crengile de tei înflorite, în singurătate și
liniște, în pacea codrului , sub lumina blândă a lunii.
Declarația de dragoste a lui Catalin , pătimașă lui sete de iubire exprimata prin metaforele:
“noaptea mea de patimi”; “durerea mea”, “iubirea mea dintăi’, “visul meu din urma”, că și constituirea
cuplului adamic , îl proiectează pe acesta într-o alt alumina decât aceea din partea a doua poeumului ,
producând ambiguitate asupra indentitatii vocii lirice.
În final, poemul se clasicizează, versurile având un pronunțat character gnomic: “Ce-ți pasa tie chip
de lut/ Daco-I fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece? Căci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece.”. Geniul se izolează îndurerat de lumea comuna, a norocului trecător ,
de nivel terestru , asumandu-și destinul de esență nepieriotoare. Ironia și disprețul sau se îndreaptă
spre omul comun, făptură de lut , prin replici fară răspuns cuprinse în interogațiile retorice finale.Omul
comun, incapabil să-și depășească limitele , rămâne ancorat în “ cercul strâmt” simbol al vremelniciei,
iar geniul atinge starea de perfecta liniște suflteasca obținută prin detașarea de framantariile lumii.