Eseu cu privire la tema şi viziunea despre lume dintr-o poezie romantică studiată

Luceafărul
de Mihai Eminescu
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883 în Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”.
Opera este inspirată din basmul românesc „Fata din grădina de aur”. Alături de sursele folclorice ale
poemului, poetul valorifică surse mitologice şi izvoare filozofice (filozofia lui Arthur Schopenhauer).
Poemul este romantic prin amestecul genurilor (epic, liric şi dramatic) şi al speciilor, prin temă, prin
suprapunerea terestrului cu cosmicul și prin dezvoltarea problematicii geniului în raport cu lumea, iubirea
și cunoașterea. Schema epică a poemului este reprezentată de elementul narativ preluat din basm, care
devine pretext pentru reflexia filosofică. Caracterul dramatic este conferit de predominanța dialogului.
Substanța lirică provine din faptul că poemul proiectează problematica geniului în raport cu societatea, dar
și din afectivitatea accentuată și din multitudinea de procedee artistice.
Tema poemului este romantică: problematica geniului în raport cu lumea, iubirea şi cunoaşterea.
Titlul poemului se referă la motivul central al textului, Luceafărul, şi susţine alegoria pe tema
romantică a locului geniului în lume. De asemenea, titlul unește două mituri: unul românesc, al stelei
călăuzitoare, și altul grecesc, al lui Hyperion, sugerând natura dublă a personajului romantic.
Incipitul poemului se află sub semnul basmului: „A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca niciodată”,
dezvăluind o perspectivă mitică, atemporală. Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut „o
prea frumoasă fată”, scoate în evidenţă unicitatea ei.
Compoziţia romantică se realizează prin opoziţia planurilor cosmic şi terestru şi a două ipostaze ale
cunoaşterii: geniul şi omul comun. Simetria compoziţională se realizează în cele patru părţi ale poemului
astfel: cele două planuri interferează în prima şi ultima parte, pe când partea a doua reflectă doar planul
terestru, iar partea a treia este consacrată planului cosmic.
În finalul poemului, Luceafărul exprimă dramatismul propriei condiţii, care se naşte din
constatarea că relaţia om-geniu este incompatibilă.
Partea întâi a poemului este o splendidă poveste de iubire. Imaginarul poetic este de factură
romantică. Iubirea se naşte lent din starea de contemplaţie şi de visare, în cadru nocturn, realizat prin
motive romantice: luceafărul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificaţia alegoriei este că fata
pământeană aspiră spre absolut. La chemarea rostită de fată „Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând
pe-o rază”, Luceafărul se renaşte din cer şi mare, ca un „tânăr voievod”, „un mort frumos cu ochii vii”. În
această ipostază angelică , Luceafărul are o frumuseţe construită într-o manieră romantică: „păr de aur
moale”, „umerele goale”, „umbra feţei străvezii/ e albă ca de ceară”. Cea de-a doua întrupare, din soare şi
noapte, redă ipostaza demonică. Luceafărul vrea să eternizeze iubirea lor, oferindu-i fetei mai întâi
împărăţia oceanului, apoi a cerului. Însă paloarea feţei şi strălucirea ochilor, semne ale dorinţei de absolut,
sunt înţelese de fată ca atribute ale morţii: „Privirea ta mă arde”. Ea îi cere să devină muritor, iar
luceafărul/geniul acceptă sacrificiul: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/ În schimb pe-o sărutare…”.
Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina şi pajul Cătălin, înfăţişează o altă
ipostază a iubirii. Asemănarea numelor sugerează apartenenţa la aceeaşi categorie: a omului comun.
Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, el devine întruchiparea mediocrităţii pământene:
„viclean copil de casă”, „băiat din flori şi de pripas”.
Partea a treia a poemului se compune din trei secvenţe poetice: zborul cosmic, rugăciunea,
convorbirea cu Demiurgul şi eliberarea. În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de viaţa finită, de
stingere, este numit Hyperion (gr. cel care merge deasupra). Hyperion îi cere Demiurgului să-l dezlege de
nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, în numele căreia este gata de sacrificiu: „Reia-mi al
nemuririi nimb/ Şi focul din privire,/ Şi pentru toate dă-i în schimb/ O oră de iubire…”. Demiurgul refuză
cererea lui Hyperion punând în antiteză lumea nemuritorilor şi aceea a muritorilor, apoi arată infidelitatea
fetei.
În ultima parte a poemului se conturează un peisaj tipic eminescian, în care scenele de iubire se
petrec departe de lume, sub crengile de tei înflorite, în singurătate şi linişte. Declaraţia de dragoste a lui
Cătălin exprimată prin metaforele „noaptea mea de patimi”, „durerea mea”, „iubirea mea de-ntâi”, „visul
meu din urmă” îl proiectează pe acesta într-o altă lumină decât aceea din partea a doua a poemului.
În final, geniul se izolează îndurerat de lumea comună, a norocului trecător, asumându-şi condiţia
superioară: „Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece”. Omul comun, incapabil să-şi depăşească
limitele, rămâne în „cercul strâmt”, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge starea de perfectă linişte
sufletească obţinută prin detaşarea de frământările lumii.
La nivel stilistic, poemul este construit pe baza alegoriei, dar şi a antitezei între omul de geniu şi
oamenii comuni. Antiteza subliniază relația de opoziție dintre fata de împărat și Luceafăr, respectiv între
Luceafăr și Cătălin. Cea dintâi este marcată prin vorbele fetei, „căci eu sunt vie/ tu ești mort”, care
sugerează nu numai diferența dintre cei doi, motivând imposibilitatea unei relații, dar și limitarea gândirii
fetei, care nu se poate desprinde de lumea ei spre nemurire, evidențiind incompatibilitatea dintre ei.
Antiteza dintre Luceafăr și Cătălin subliniază cele două aspecte, și anume omul superior și omul de rând.
Prezenţa metaforelor, mai ales în primul tablou, în cadrul dialogului dintre Luceafăr şi fata de împărat,
accentuează ideea iubirii absolute ce se cere eternizată într-un cadru pe măsură: „palate de mărgean”,
„cununi de stele”.
Prozodic, poemul este alcătuit din 98 de catrene, cu măsura de 7-8 silabe, cu rimă încrucișată și ritm
iambic.
În opinia mea „Luceafărul” poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a locului geniului în
lume. Poemul reprezintă şi o meditaţie asupra destinului geniului în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi
nefericită.