„ Luceafărul” de Mihai Eminescu

Particularitățile poeziei romantice

„ Poetul nepereche” al literaturii române este cel mai mare scriitor

romantic român și ultimul mare romantic european, iar„ Luceafărul”
este capodopera sa, sinteza gândirii eminesciene.
“Luceafărul” a apărut prima dată în anul 1883 , în ,,Almanahul
Societății Academice Social-Literare” România Jună din Viena, apoi
„ Convorbiri literare”, revista „Junimii”.
,,Luceafărul” e un poem filozofic în care tema romantică a
condiției omului de geniu capătă strălucire desăvârșită.
Sursele de inspirație sunt folclorice, filozofice si autobiografice.
Principala sursă de inspirație este basmul popular românesc ,,Fata
în grădina de aur’’, cules de germanul Richard Kunisch, într-o
călătorie a sa prin Oltenia. Mitul Zburătorului este valorificat în
primul tablou al poemului ,,Luceafărul” prin visul erotic al fetei de
împarat care, ajunsă la vârsta dragostei își imaginează întruparea
tânărului în ipostaza angelică si ipostaza demonică, pentru a putea
dialoga cu acesta după legile pământene.
Sursele filozofice se referă la concepția lui Schopenhauer de la
care Eminescu preia antiteza dintre omul obișnuit și omul de geniu.
Problema geniului e ilustrată de poet prin prisma filozofiei lui
Schopenhauer, potrivit căreia cunoașterea lumii e accesibilă numai
omului superior, singurul capabail să depășească sfera
subiectivității, să se depășească pe sine, înălțându-se în scena
obiectivului. Spre deosebire de el, omul obișnuit nu se poate înălța
deasupra concreteții vieții, nu-și poate depăși condiția subiectivă.
Poetul a preluat și motive mitologice din sistemul de gândire al
filozofilor greci, Platon si Aristotel, din ,,Poemele Vedelor”,
aparținând filozofiei indiene și din mitologia creștină, mai ales,
noțiunea de ,,păcat originar “și viziunea cosmogoniei creștine și a
apocalipsei.
Sursele autobiografice fac referire la propria viață a poetului
ridicată la rangul de simbol. Analizând poemul, Ion Alexandru
Brătescu-Voinești a făcut urmatoarele analogii: Luceafărul este
Eminescu, Cătălina este Veronica Micle, Cătălin este Caragiale, iar
Demiurgul este Titu Maiorescu.
Titlul face referire la numele astrului care simbolizează omul
superior, geniul.
Tema poemului este condiția omului de geniu si imposibilitatea
iubirii dintre omul comun si omul de geniu.
 Viziunea despre lume este romantică prin temă, prin amestecul
speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel) și genurilor( epic,liric,
dramatic), prin antiteză, figura de stil preferată de romantici (om
comun- om de geniu, plan terestru- plan cosmic, înger-demon).
Lirismul este obiectiv, deoarece se anuleaza subiectivitatea eului
liric si apar personajele, naratorul, naratiunea si actiunea.
Din punct de vedere compozițional, poezia are 98 de catrene,
patru tablouri și două planuri ( uman-terestru si universal-cosmic).
Compoziția este sferoidală, deoarece în primul tablo și in ultimul
tablou apar ambele planuri.
Primul tablou ne prezintă povestea fantastică de iubire dintre
o prințesă și o stea.
Incipitul este o formulă de basm, inițială, atestând filonul
folcloric al poemului: ,,A fost odata ca-n povești/ A fost ca
niciodată/ Din rude mari împărătești/ O prea frumoasă fată”. Poetul
o unicizeaza pentru a o putea apropia de fiinta superioara a
Luceafarului.
Printesa, anonima in primul tablou , comunică prima oară cu
Luceafărul în visul fetei, în oglindă, după ce s-au contemplat prin
fereastra castelului mai multe seri. Fata îi cere iubitului cosmic să
părăsească lumea lui și să se întrupeze într-o ființă omenească,
pentru a fi compatibil cu ea ; ca orice ființă fantastică, Luceafarul se
metamorfozează într-un tânăr frumos ca un înger care are
atributele Zeului Neptun. Luceafărul o cheamă pe fată in lumea lui,
oferindu-i statutul de stapână a întinderilor de apă, însă ea îl refuză,
simțindu-l ,,străin la vorbă și la port’’ , ca făcând parte dintr-o lume
necunoscută ei și de care se teme.
A doua oara, Luceafărul s-a transformat într-un demon, întrupat din
soare și noapte; el îi promite fetei că o va transforma în cea mai
strălucitoare stea dacă îl va urma în lumea lui, însă ea îl refuză din
nou. Drept dovadă de iubire, prințesa îi cere Luceafărului să renunțe
la nemurire, iar el merge la Stăpânul Universului pentru a-i cere
acest lucru.
Tabloul al doilea conține povestea de iubire dintre doi muritori.
Dacă aventura cu Luceafărul se petrecea în vis, într-un cadru
nocturn, aventura Cătălinei cu Cătălin se petrece ziua.
In acest tablou este înfățișată o idilă între două ființe care aparțin
aceleiași lumi. Jocul dragostei se manifesta prin gesturi tandre,
mângâietoare, pentru învățarea iubirii, iar ideea compatibilității e
redată prin limbajul comun. Cele două moduri de a comunica sunt
opuse; pe cât de solemn era limbajul Luceafărului în primul tablou,
pe atât de simplu este limbajul lui Catalin.
Refuzul initial al Cătălinei este o manifestare a principiului
feminin, iar lecția lui Cătălin este o manifestare a principiului
masculin.
Tabloul al treilea cuprinde călătoria Luceafărului spre Demiurg și
dialogul lui cu acesta.
,,Drumul cunoașterii” e dominat de planul universal-cosmic;
prințesa, simbolul iubirii ideale, este motivația călătoriei.
Stăpânul Universului i se adresează Luceafărului cu apelativul
Hyperion ( nume tainic). Hyperion îi cere Demiurgului anularea
nemuririi pentru a fi împreună cu iubita pământeană.
Demiurgul îl refuză și îi aduce argumente pentru a-l determina să
renunțe la ideea de a deveni muritor ,,Căci toți se nasc spre a
muri /Și mor spre a se naște’’. Îi oferă și trei ipostaze: conducătorul
de oști, împăratul și artistul. Demiurgul respinge cu fermitate
dorința lui Hyperion, exprimandu-și disprețul pentru această lume
superficială și meschină, care nu merită sacrificiul omului de
geniu:,,Și pentru cine vrei să mori/ Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre
acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.
Tabloul al patrulea îmbină planul uman-terestru cu planul
universal-cosmic, conferind poemului o simetrie perfectă.
Luceafărul redevine astru, iar fata își pierde unicitatea, numele
frumusețea, înfățișarea, fiind doar o muritoare oarecare, o
anonimă ,,un chip de lut”. Luceafărul privește spre Pământ și îi
vede pe cei doi îndrăgostiți, într-un dezlănțuit joc al dragostei, în
mijlocul naturii ocrotitoare.
A treia chemare a fetei nu mai este magică și accentuează ideea că
omul comun e supus sorții, întâmplării, norocului, fiind incapabil de
a se înălța la iubirea absolută: „- Cobori în jos, luceafăr blând,/
Alunecând pe-o rază,/Pătrunde-n codru şi în gând,/Norocu-mi
luminează!”
Hyperion se detașează de lumea strâmta, meschină, superficială, a
oamenilor comuni, iar finalul accentuează atitudinea rece ,
rațională și distantă a omului de geniu : „ Ci eu in lumea mea mă
simt/Nemuritor si rece.”
La nivel prozodic, se remarcă muzicalitatea meditativă, redată de
măsura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic si rima încrucișată.

In concluzie, ,,Luceafarul” este și va rămâne sinteza liricii

eminesciene, poetul armonizând teme, motive, elemente de
imaginar poetic, atitudini romantice si procedee artistice
inconfundabile pentru a ilustra condiția omului de geniu.

Muzicalitatea poemului e realizata prin efecte eufonice ale

cuvintelor (aliteratia) si prin prozodia inedita: catrene cu versuri, de
cate 7-8 silabe, ritmul iambic, impletit cu cel amfibrahic, si
alternanta dintre rima masculina si cea feminina.