Pădurea spânzuraţilor

Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu (1885-1944) este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie
primul roman realist obiectiv din literatură română, Ion şi primul roman obiectiv de analiză
psihologică din proza românească, Pădurea spânzuraţilor. Nuvelele care preced ro-
manul Pădurea spânzuraţilor sunt Catastrofa, Iţic Ştrul dezertor şi Hora morţii, pe baza
cărora Liviu Rebreanu creează primul roman de analiză psihologică, obiectiv şi realist din
literatura română.

Tema romanului
Tema romanului o constituie evocarea realistă şi obiectivă a primului război mondial, în care
accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean care este silit să lupte sub steag
străin împotriva propriului neam; Pădurea spânzuraţilor este „monografia incertitudinii chinu-
itoare” (George Călinescu). Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conşti-
inţă, al învălmăşelilor de gânduri, al obsesiilor tiranice” (Tudor Vianu).

Realismul romanului este susţinut de o tragedie personală a autorului, al cărui frate, Emil,
ofiţer în armata austro-ungară, fusese condamnat şi spânzurat pentru că încercase să
treacă linia frontului la români, precum şi de impresia şocantă pe pare i-a provocat-o imag-
inea văzută într-un album cu fotografii din război cu o pădure de ai cărei copaci atârnau
spânzuraţi cehi. Prozatorul mărturiseşte însă că tragedia fratelui său a fost numai un pretext
literar, deoarece Apostol Bologa nu are nimic din acesta, „cel mult poate câteva trăsături ex-
terioare şi unele momente de exaltare [...], în Apostol Bologa am vrut să sintetizez prototipul
propriei mele generalii, şovăirile lui sunt şovăirile noastre, ale tuturor”.

Perspectiva psihologică
Perspectiva psihologică este realizată obiectiv, prin mijloacele de analiză şi introspecţie a
conştiinţei protagonistului, naratorul heterodiegetic apelând la dialog, monolog interior, au-
tointrospecţie, flashback, retrospecţie, cuvinte cu valoare de simbol, observaţie atentă şi
profundă a conştiinţei personajelor etc. Ca orice roman, Pădurea spânzuraţilor este o
specie epică în proză, cu acţiune complexă, cu puternice conflicte şi o complicată intrigă, la
care participă numeroase personaje bine individualizate şi construite convingător de Rebre-
anu. Principalul mod de expunere este naraţiunea, iar personajele se conturează direct prin
descriere şi indirect, din propriile fapte, gânduri şi vorbe, prin dialog, monolog interior şi in-
trospecţie auctorială.
Perspectiva narativă
Perspectiva narativă defineşte punctul de vedere al naratorului omniscient (heterodiegetic)
şi omniprezent asupra evenimentelor povestite la persoana a III-a, iar atitudinea naratorului
reieşită din relaţia sa cu personajele profilează focalizarea zero şi viziunea „dindărăt”, argu -
mentând caracterul obiectiv al romanului. Relaţiile temporale sunt reale şi cronologice,
bazate pe fapte din timpul primului război mondial, narate în ordinea derulării lor sau dis -
continue, realizate prin flashback şi analepsă. Relaţiile spaţiale reflectă în spaţiu real de-
schis, al frontului, şi unul imaginat închis, al trăirilor interioare din sufletul şi conştiinţa per -
sonajelor.

Structura şi compoziţia romanului

Structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având câte unsprezece capitole, cu
excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost interpretat de critica literară prin
aceea că viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi intempestiv. Romanul are două
planuri distincte, care evoluează paralel, dar care se intercondiţionează şi se înlănţuie: unul
al tragediei războiului, altul al dramei psihologice a protagonistului intelectual. Ca şi în ro-
manul Ion, construcţia este circulară şi simetrică, incipitul şi finalul ilustrând imaginea
spânzurătorii şi privirea luminoasă, încărcată de iubire a condamnatului.

Compoziţional, sunt prezente câteva simboluri sugestive pentru ideatica romanului, care. se
constituie în adevărate obsesii, cu accente psihologice pe parcursul desfăşurării acţiunii:
imaginea spânzurătorii (de 20 de ori), cuvântul „datorie” (de 9 ori), axa luminii şi expresia
înălţătoare din ochii condamnatului devenind laitmotive (elemente de recurenţă) în epica
operei. Atmosfera dezolantă a peisajului de toamnă mohorâtă, cu cer rece, în care câmpia
este neagră, arborii sunt desfrunziţi, ia/ ploaia, vântul, întunericul, cimitirul, precum şi sârma
ghimpată constituie manifestări ale naturii aflate în concordanţă cu stările sufleteşti ale per-
sonajelor (elemente ale naturalismului). Simbolice sunt şi numele unor personaje: Apostol,
cu sensul de propagator al unei cauze înalte şi ucenic al lui Iisus Hristos, iar părinţii poartă
numele mamei şi tatălui Mântuitorului, Maria şi Iosif.

Construcţia subiectului şi a discursului narativ

Incipitul îl constituie descrierea cu accente naturaliste a atmosferei cenuşii de toamnă mo-
horâtă, în timpul primului război mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte vizual
întinderea întunecată a câmpiei şi domină spiritual spaţiul psihologic dezolant al protagonis -
tului: „Sub cerul cenuşiu de toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea
nouă şi sfidătoare [...] întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră...

Locotenentul Apostol Bologa, protagonistul romanului, făcuse parte din completul de jude-
cată al Curţii Marţiale care îl condamnase la moarte prin spânzurare pe sublocotenentul ceh
Svoboda („libertate”- în limba slavă), pentru că încercase să treacă linia frontului la inamic.
Convins că şi-a făcut datoria faţă de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea
execuţiei, iar condamnarea i se pare un act de dreaptă justiţie. Momentul crucial ca puter -
nice influenţe în conştiinţa eroului şi care declanşează conflictul psihologic al personajului
este privirea luminoasă şi „dispreţuitoare de moarte” din ochii lui Svoboda, stare pe care
naratorul omniscient o realizează prin introspecţie şi analiză psihologică: „simţi limpede că
flacăra din ochii condamnatului i se prelingea în inimă ca o imputare dureroasă”. Este
oprimă manifestare a crizei de conştiinţă, care, treptat, va domina mintea şi sufletul lui
Apostol.

În spirit modern, Rebreanu face o retrospecţie a vieţii lui Bologa, prin flashback, analizând
cu obiectivitate evoluţia personajului din copilărie şi până la înrolarea sa,în armată. Apostol
îşi petrecuse primii ani de viaţă în târguşorul Parva, de pe valea Someşului. Tatăl său, Iosif
Bologa, fusese „cel mai tânăr condamnat în procesul Memorandului”, iar mama sa - în ab-
senţa tatălui arestat - îl creşte pe Apostol într-o supunere totală faţă de dogmele religioase,
aşa că, la vârsta de 6 ani, copilul are viziunea lui Dumnezeu „ca o lumină de aur orbitoare”.
Ieşit din închisoare, Iosif Bologa se implică în educaţia fiului său, propunându-şi să facă din
el „un om şi un caracter”.

Echilibrul interior al băiatului se clatină puternic atunci când este anunţat că tatăl său a murit
de inimă, senzaţia dureroasă fiind percepută prin autointrospecţie, simţind „cum i se dărâmă
în suflet, cu zgomot îngrozitor, o clădire veche, cu temelii ca rădăcinile stejarului”. Atunci l-a
cuprins o teamă îngrozitoare: „Am pierdut pe Dumnezeu”, monologul interior declanşând o
puternică „dorinţă de-a cunoaşte” răspunsuri precise şi lămuritoare la toate întrebările tul-
burătoare. Structură de; intelectual, cu înclinaţie certă către abstractizarea existentei, Apos-
tol se înscrie la Facultatea de Filozofie din Budapesta. Venit acasă în vacanţă, o cunoaşte
pe Marta, fiica avocatului Domşa, se logodeşte cu ea, apoi se înrolează voluntar în armată,
pentru a-i demonstra acesteia că este viteaz, dar gândeşte idealist că „războiul este ade-
văratul izvor de viaţă […], adevăratul generator de energii”. Perspectiva temporală în
această secvenţă narativă este reprezentată de analepsă, prin evocarea rememorativă a
unor evenimente.

Ca ofiţer în armata austro-ungară, Bologa are conştiinţa datoriei faţă de stat şi se comportă
exemplar, obţinând decoraţii pe frontul din Galiţia şi Italia, fiind apoi numit membru în com-
pletul de judecată al Tribunalului Militar. Criza de conştiinţă personajului este generată de
rememorarea sfatului pe care tatăl i-l dăduse în copilărie: „Să năzuieşti mereu a dobândi
stima oamenilor, şi mal ales pe â ta însuţi. De aceea sufletul tău să fie totdeauna la fel cu
gândul, gândul cu vorba şi vorba cu fapta, căci numai astfel vei obţine un echilibru statornic
între lumea ta şi lumea din afară! Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi niciodată că eşti
român!”. Având puternic înrădăcinată în conştiinţă ideea echilibrului între lumea exterioară
şi cea interioară, Bologa se simte zdruncinat de imaginea spânzurătorii şi de privirea con-
damnatului Svoboda care exprima dispreţ faţă de moarte şi o lumină „înfrumuseţată de o
dragoste uriaşă”.

De acum, întreaga sa fiinţă este dominată de aspiraţia spre libertate şi conştiinţa aparte -
nenţei etnice, de zbuciumul conştiinţei şi complexitatea stărilor interioare, toate aceste
structuri caracteriale argumentând statutul de intelectual şi modernismul personajului. Când
află că regimentul său urmează să treacă pe frontul din Ardeal, Bologa încearcă să obţină
aprobarea de a nu participa la aceste lupte ce se vor purta împotrivă neamului românesc.
Dialogul cu Klapka, un căpitan ceh; dezvăluie dorinţa lui Bologa de a dezerta, dacă gener-
alul Karg nu îi va accepta cererea de a-l muta pe alt front decât cel românesc.

De aceea, el se străduieşte să se distingă prin fapte de vitejie şi eroism, reuşind să distrugă

reflectorul rusesc, dar generalul Karg îl refuză categoric. Analizându-şi criza de conştiinţă,
Bologa îi mărturiseşte generalului starea morală conflictuală, fapt ce stârneşte mânia supe-
riorului, care consideră că ar merita „glonte, nu medalie!”. În noaptea aceea Bologa
încearcă să dezerteze „la muscali”, dar este rănit în luptă, spitalizat, după care” se întoarce
la Parva pentru convalescenţă şi rupe logodna cu Marta. De remarcat este aici elipsa nara -
tivă, adică trecerea sub tăcere a secvenţei desfacerii logodnei naratorul sugerând numai că
aceasta s-a efectuat.

Revenit pe front, Bologa lucrează un timp în biroul coloanei de muniţii, fiind găzduit acasă la
groparul Vidor, de a cărui fiică, Ilona, se îndrăgosteşte şi cu care se şi logodeşte. Între
modalităţile moderniste se disting cele câteva simboluri devenite obsesii, ca mărci aut anal -
izei psihologice, care îl tiranizează şi îi macină conştiinţa: lumina din ochii lui Svoboda
suprapusă luminii reflectorului rusesc, datoria de ofiţer al statului austro-ungar şi aparte -
nenţa la neamul românesc, îndreptându-l cu certitudine spre un destin tragic, procedeu nar-
ativ numit prolepsă. Ca membru al Curţii Marţiale, ofiţerul Bologa este pus în situaţia de a
condamna la moarte 12 români acuzaţi de pactizare cu inamicul şi, pentru a preîntâmpina o
nouă greşeală, ia pentru a doua oară hotărârea de a dezerta, deşi este urmărit cu tenacitate
de locotenentul ungur Varga, care-i bănuia intenţia.

Apostol Bologa dezertează chiar prin locul păzit de cel mai vigilent duşman al său, Varga,
care îl prinde şi îl predă Tribunalului Militar, consemnând în raport faptul că fugarul avusese
asupra lui „harta cu poziţiile” frontului. Bologa refuză cu încăpăţânare sa fie apărat de căpi-
tanul Klapka şi este condamnat la moarte prin spânzurare. Odată hotărâtă sentinţa, Apostol
Bologa îşi simte sufletul împăcat cu el şi cu lumea din afară, inima îi este inundată de „iu-
birea care îmbrăţişează deopotrivă pe oameni şi pe Dumnezeu, viaţa şi moartea [...] e în
mine şi în afară de mine”. Moare ca un erou al românilor, întruchipând puterea de sacrificiu
pentru cauza nobilă a neamului său, pentru libertate şi iubire de adevăr, „cu ochii însetaţi de
lumina răsăritului”, cu privirile îndreptate „spre strălucirea cerească”, în timp ce glasul preo-
tului îi străbate înălţarea: „Apostol! Apostol!”

Apostol Bologa este personajul principal al romanului Pădurea spânzuraţilor, expresia unei

crize morale şi psihologice, primul erou din literatura română întruchipat de intelectualul ce
trăieşte o dramă de conştiinţă, un tragic conflict ulterior declanşat de sentimentul datoriei de
cetăţean al statului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească - Liviu Rebreanu alcă-
tuieşte sondajul psihologic al personajului, utilizând o gamă variată de modalităţi şi pro -
cedee moderne de caracterizare: monologul interior al eroului şi autoanaliza („«Am pierdut
pe Dumnezeu», îi fulgeră prin minte”), cuvintele personajului ce se constituie în mărturisiri
ale propriilor concepţii („Lege, datorie, jurământ „sunt valabile numai până în clipa când îţi
impun o crimă faţă de conştiinţa ta, nicio datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare
sufletul omului”), caracterizarea făcută direct de către naratorul omniscient („Apostol Bologa
se făcu roşu de luare-aminte şi privirea i se lipise pe faţa condamnatului. Î
şi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”), introspecţia învălmăşelilor de gânduri şi obsesii ce
nasc situaţii dramatice, prin repetarea unor cuvinte eu valoare de simbol (datoria, lumina din
privirea condamnatului, legea, iubirea, statul şi războiul), precum şi armonizarea naturii mo-
horâte, reci, sumbre cu zbuciumul dramatic din conştiinţa personajului.

Indirect, prin retrospecţie, flashback şi analepsă, sunt relevate elemente biografice, care
motivează evoluţia protagonistului-intelectual concepţia utopică şi principalele coordonate
de conştiinţă. Prima zguduire a concepţiilor sale despre viaţă, ce păreau atât de solide, arc
loc atunci când este surprins de privirea dispreţuitoare de moarte a condamnatului ceh,
Svoboda, şi el nu înţelege lumina din ochii acestuia. Cu aceeaşi privire încărcată de iubire,
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru liber -
tate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii, în timp ce îi răsună în ureche
glasul preotului: „Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol... Apostol... Apostol...”.

Celelalte personaje, numeroase, de altfel, sunt mai puţin conturate, dar puternic individual-
izate, mai ales că lumea eterogenă a frontului este relevată cu obiectivitate de naratorul om-
niscient, războiul adunând cehi, ruşi, polonezi, unguri, români, nemţi, toţi trăind acut drama
umilirii umane şi a dezrădăcinării etnice.

Principalele modalităţi de analiză psihologică

Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Liviu Rebreanu sunt obiectivate
prin detaşarea naratorului şi constituie tehnici moderne, pe care el le îmbină, cu măiestrie şi
talent monologul ulterior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a sufletului, retrospecţia (real-
izată prin flashback şi analepsă), autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi repetarea ob-
sesivă a unor cuvinte în valoare de simbol.

Stilul lui Liviu Rebreanu

Stilul lui Liviu Rebreanu confirmă şi în acest roman obiectivarea realistă a temei, concizia şi
precizia termenilor literari, anticalofilia: „Nu frumosul, o născocire omenească, interesează
în artă, ci pulsaţia vieţii. Când ai reuşit să-nchizi în cuvinte câteva clipe de viaţă adevărată,
ai realizat o operă mai preţioasă decât toate frazele frumoase din lume” (Liviu Rebreanu).

Eugen Lovinescu apreciază că romanul Pădurea spânzuraţilor este o proză psihologică „în

sensul analizei evolutive a unui singur caz de conştiinţă, un studiu metodic, alimentat de
fapte precise şi de coincidenţe, împins dincolo de ţesătura logică, în adâncurile inconştien-
tului”.

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI PRINCIPAL

APOSTOL BOLOGA
Rebreanu realizeaza constructia personajului principal prezentandu-I viata la doua niveluri:
 Trecutul infatisat prin retrospective asupra copilariei si adolescentei personajului;
 Prezentul cuprinzand ultima parte a vietii, aceea in care mustrat launtric de partea de vina
pe care o avea in condamnarea lui Svoboda, Bologa se indreapta si el spre spanzuratoare
Apostol Bologa intruchipeaza un tip uman- al intelectualului: student al Facultatii de Filosofie de
la Budapesta, iar apoi, inrolandu-se in razboi, devine ofiter in armata austro-ungara.
Autorul foloseste o gama diversa de mijloace de caracterizare pentru a-si construi personajul.
Din randul mijloacelor traditionale, caracterizarea indirecta prin relatia cu celelalte personaje
ocupa un loc important in conturarea portretului moral al eroului. Astfel, prin relatia cu tatal sau,
precum si cu Klapka, Constantin Boteanu, Gross, Varga si Cervenco, Apostol Bologa este
cunoscut din exterior.
In primul rand, personaj cu convingeri ferme, dobandite prin invatatura morala primita de
la tatal sau, Iosif Bologa, Apostol are ca deviza cuvintele parintelui: "Ca barbat sa-ti faci datoria
si sa nu uiti niciodata ca esti roman", devenirea fiindu-i calauzita de idea datoriei.
Desi initial, relatia dintre tata si fiu era tensionata, micul Apostol, neintelegand rostul
tatalui si simtind prezenta lui in casa precum o tulburare a echilibrului dintre mama si fiu, odata
cu maturizarea lui, vine si respectul cuvenit parintelui. Devenind intelegator, Apostol nu pune la
indoiala cuvintele tatalui si nu se opune sentimentului de patriotism insuflat de acesta. Asadar,
cunoscutul luptator memorandist, Iosif Bologa, devine modelul etic pentru insusi fiul sau.
Apoi, relatia dintre Apostol Bologa si Klapka evidentiaza caracteristicile prieteniei:
sinceritatea, increderea in celalalt, ajutorul in cea mai dificila situatie. Desi, de cele mai multe
ori, Apostol il combate pe Klapka, atitudinea si vorbele locotenentului duc la conversiunea
eroului.
Pe urma, avand in vedere relatia dintre protagonist si preotul Constantin Boteanu, aceasta
se dovedeste a fi mai mult decat o relatie de tip enorias- duhovnic. Astfel, Apostol nu merge la
preotul Boteanu doar pentru a se spovedi, ci pentru a-i dezvalui tainele sale precum unui prieten.
Din aceasta relatie reiese dragostea eroului pentru semeni, precum si increderea in convingerile
sale.
In continuare, in ceea ce il priveste pe locotenentul Gross, este evidenta asemanarea
acestuia cu Apostol. Personajul oglinda- Gross- nutreste aceleasi sentimente de patriotism
precum protagonistul, si amandoi au certitudinea ca armata austro- ungara nu mai are nimic
omenesc.
Mai apoi, protagonistul se afla intr-o relatie tensionata cu locotenentul Varga. Apostol,
avand "un suflet deschis si leal", s-a imprietenit cu locotenentul de husari, desi i s-a parut "gol si
fudul". Insa contradictiile dintre ei si-au lasat amprentele, cei doi devenind adversari. Mai mult
de atat, Varga, stiind de intentiile lui Apostol de a dezerta , va fi cel care il va prinde si il va
preda Curtii Martiale.
Nu in ultimul rand, in ceea ce il priveste pe capitanul Cervenco, acesta este o voce a
constiintei lui Apostol, o treapta necesara devenirii lui. Cervenco predica necesitatea suferintei si
comunitatea iubirii. Precum un erou umanitar, Cervenco, "extrem de constiincios in serviciu",
dar fara a se atinge de vreo arma, va fi cel care va trezi in Apostol dispretul fata de moarte.
In concluzie, Apostol Bologa, personaj viu, complex, cu slabiciuni omenesti, este strivit in
cele din urma, de macanismul bine pus la punct al unei realitati necrutatoare. In relatie cu tatal
sau- modelul etic-, Klapka- prietenul confident-, preotul Constantin Boteanu- duhovnicul si
prietenul-, Gross- personajul oglinda-, Varga- personajul adversar-, precum si cu Cervenco-
eroul umanitar-, protagonistul oscileaza intre diferite concepte de viata, toate aceste personaje
avand o influenta asupra lui.
“Bologa se afla permanent in stare de urgenta sufleteasca”- N. Manolescu