(tema şi viziunea despre lume într-un roman psihologic interbelic – Pădurea

spânzuraţilor, Liviu Rebreanu )

Romanul românesc interbelic începe sub auspiciile lui Liviu Rebreanu, a cărui operă stă
sub semnul unei „poetici a organicului”, coordonata fundamentala a creaţiei sale şi
dimensiune a realismului cu accente naturaliste.
După cum mărturiseşte în articolul doctrinar „Cred”, pentru Liviu Rebreanu literatura
este „creaţie de oameni şi viaţă”, iar romanul este discurs ce „fixează curgerea vieţii”, ce
„dă vieţii un tipar care îi cuprinde dinamismul şi fluiditatea.
Liviu Rebreanu este creatorul romanului românesc modern, deoarece scrie primul roman
obiectiv din literatura noatră -„Ion” şi primul roman de analiza psihologică din proza
românească -„Pădurea spânzuraţilor”. Acesta din urma se impune ca reper fundamental în
evoluţia romanului psihologic românesc, ca primul studiu al unui caz de conştiinţă.
Nuvelele care preced romanul „Pădurea spânzuraţilor” sunt: „Catastrofa”,”Iţic Strul
Dezertor” şi „Hora morţii”, pe baza cărora Liviu Rebreanu îşi ceează primul roman de
analiza psihologica.
În geneza romanului se împletesc date obiective ale realităţii cu un material afectiv
tulburător. G. Călinescu vede în „Pădurea spânzuraţilor” o monografie a „incertitudinii
chinuitoare”, iar Paul Georgescu afirmă că scrierea nu este „un roman monografic la
războiului” ci , în primul rând, „o confruntare a unor păreri critice despre sensul vieţii cu
însăşi viaţa aflată la extrema limită”.
Ca orice roman, „Pădurea spânzuraţilor” are o acţiune complexă, desfăşurată pe mai
multe planuri, cu personaje numeroase şi cu o intriga complicată.
Tema o constituie evocarea realistă şi obiectivă a Primului Război Mondial, în care
accentul cade pe condiţia tragică a intelectualului ardelean, silit să lupte sub steag străin
împotriva propriului neam. Se pot distinge două subteme ale roman: iubirea faţă de patrie
şi dilema între datorie şi dragoste faţă de ţară manifestată în conştiinţă.
Personajul central al romanului este locotenentul Apostol Bologa. Drama lui este
declanşată de criza psihologica, personajul apărând ca subiect trăitor şi observator al
propriilor stări de conştiinţa. Eroul îşi trăieşte propriile emoţii, sentimentele si
incertitudinile, tragicul său conflict interior fiind declanşat de sentimentul datoriei de
cetăţean, ce-i revine din legile satului austro-ungar şi apartenenţa la etnia românească.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din patru cărţi, fiecare având cate
unsprezece capitole, cu excepţia ultimei, care are doar opt capitole, fapt ce a fost
interpretat de critica literara prin acela ca viaţa tânărului Bologa s-a sfârşit prea curând şi
într-un mod nefiresc.
Romanul are doua planuri distincte ce evoluează paralel, dar care se intercondiţionează:
unul al tragediei războiului şi altul al dramei psihologice a personajului principal.
Scriitorul foloseşte ca tehnică narativă introspecţia, retrospecţia, portretul direct al
autorului, dialogul şi monologul interior, naraţiunea fiind la persoana a III-a (naratorul
este omniscient şi omniprezent).
Construcţia romanului este circulară şi simetrică: romanul „Pădurea spânzuraţilor” începe
şi se termină cu imaginea spânzurătorii şi cu privirea luminoasă a condamnatului.
Începutul romanului relatează o atmosfera cenuşie de toamna mohorâta, în timpul
Primului Război Mondial, în care imaginea spânzurătorii stăpâneşte întreg spaţiul vizual
şi spiritual. Apare şi descrierea, existând o corespondenţă între elementele naturii şi
stările personajului: „Sub cerul cenuşiu de toamna ca un clopot uriaş de sticla aburită,
spânzurătoarea nouă şi sfidătoare (…) întindea braţul cu ştreangul spre câmpia neagră”.
Locotenentul Apostol Bologa, ca membru al Curţii Marţiale, a făcut parte din completul
de judecată care l-a condamnat la moarte prin spânzurătoare pe sublocotenentul ceh
Svoboda, pentru că încercase să treacă frontul la inamic. Convins că şi-a făcut datoria faţă
de stat, Bologa supraveghează cu severitate pregătirea execuţiei, dând dovada de lipsa
totala de sentimente, însa ele vor fi cele care îl vor ucide in final. Bologa are foarte bine
inoculat simţul datoriei de către tatăl sau, care îl sfătuieşte: „Ca bărbat să-ţi faci datoria şi
să nu uiţi niciodată că eşti român”. Educaţia religioasa din copilărie, dată de mama sa,
apoi studiile de filosofie de la Budapesta au sădit în Apostol valori care s-au sedimentat
mai ales în automatisme şi prejudecăţi.
Intelectual prin formaţie, eroul nu face parte, la începutul romanului, din categoria celor
care problematizează existenţa. Excesul cu care participă la pregătirea spânzurării lui
Svboda, fără a lua în considerare altceva decât imperativul datoriei, dovedeşte acest
lucru. Logodna cu Marta şi apoi ruperea logodnei, probează incapacitatea personajului de
a se desface din lanţul automatismelor.
Destinul lui Apostol Bologa însumează evenimente şi întâmplări de război, dublate de
reflecţii profunde asupra situaţiei fără ieşire în care se afla personajul, după mutarea
teatrului de lupta pe frontul românesc. În încercările disperate de a evita confruntarea
directă cu românii, Apostol face acte de eroism, distrugând un reflector rusesc, în
speranţa că va obţine de la generalul Karg transferul în altă zonă de lupta.
Punctul culminant este atins în momentul în care este din nou numit membru al Curţii
Marţiale şi este obligat să participe la judecarea a doisprezece români acuzaţi de
dezertare. Dezertarea devine şi pentru Apostol soluţia de a-şi salva propria conştiinţă de
la frământările actului de a-şi condamna propriii fraţi. De aceea planul pe care şi-l face nu
este nici pe departe unul elaborat, lucru ce demonstrează că în fapt el se lasă prins din
moment ce se îndreaptă hipnotic spre zona frontului păzită de cel mai vigilent duşman al
său. Este prins, condamnat la moarte şi executat prin spânzurare, într-o scena simetrica
celei din incipitul romanului. Aceeaşi lumina, aceeaşi atitudine sfidătoare din ochii lui
Svoboda se va vedea în final în ochii lui Bologa în momentul executării. În momentul
spânzurării, ca şi Svoboda la începutul romanului, "Apostol îşi potrivi singur ştreangul,
cu ochii însetaţi de lumina răsăritului".
Viziunea despre lume, în ochii lui Apostol Bologa, se schimba din momentul în care
sublocotenentul ceh Svoboda înfrunta moartea cu seninătate. Din acel moment, pentru el,
războiul nu va mai fi doar o lupta fără sentimente, iar fiecare faptă se va transmite în
conştiinţa personajului producând intense trăiri, emoţii, senzaţii, surprinse cu abilitate de
Rebreanu. Din acel moment, începe criza lui de conştiinţa redata de narator prin monolog
interior sau autoanaliza de catre narator: „Apostol Bologa se făcu roşu de luare-aminte şi
privirea i se lipise pe fata condamnatului. Îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane”.
Lumina este vazută în roman ca motiv, apărând frecvent în text: în copilăria lui Apostol,
în ochii lui Svoboda, sub forma reflectorului şi în ochii lui Apostol, atunci când acesta va
înfrunta moartea aşa cum o făcuse şi cel pe care îl condamnase cu atât obiectivism în
incipitul romanului, privirea lui zburând nerăbdătoare spre ”lumina răsăritului”, spre
„strălucirea cereasca”.
Apostol Bologa moare ca un erou al neamului său, din dragoste pentru ţara sa, pentru
libertate şi adevăr, pentru triumful valorilor morale ale omenirii.
Liviu Rebreanu este în acest roman „un analist al stărilor de conştiinţă, al învălmăşelilor
de gânduri, al obsesiilor tiranice", viziunea dspre lume fiind redată prin ochii personajului
principal care suportă o adevărată transformare a conştiinţei.