Sunteți pe pagina 1din 10

Liviu Rebreanu, creator al romanului

românesc modern

Romanul este o specie a genului epic. Operă narativă în proză r de


mare amploare şi diversitate, a cărei acţiune se desfăşoară pe mai multe
planuri; romanul are un conflict bine marcat şi personaje complexe.
În romanul de analiză psihologică, autorul tinde să absoarbă lumea
în conştiinţa lui, dându-i dimensiuni metafizice. El nu mai este un demiurg
al imaginarului, ci descoperă fragilitatea şi limitarea condiţiei umane;
autorul are, de asemenea, o percepţie limitată şi subiectivă.

În cadrul evoluţiei romanului românesc, se poate vorbi de


“momentul Rebreanu”. Prozatorul continuă şi adânceşte cercetarea
societăţii româneşti, în tradiţia lui N. Filimon, D. Zamfirescu, I. Slavici şi M.
Sadoveanu, printr-o vastă documentare şi compoziţie, printr-un studiu
atent de analiză psihologică. El are contingenţă în fiecare, dar se
diferenţiază de ei în chip radical. De Slavici şi de Sadoveanu îl apropie
orientarea predilectă către lumea satului, de Duiliu Zamfirescu
surprinderea scenelor de masă.
Scriitorul obiectiv uimeşte prin puterea de a prezenta viaţa în
complexitatea ei socială şi psihologică. Rebreanu conştiinţă mai
frământată, rămâne la romanul frescă socială, palpitând de dramatism. În
această direcţie a vastelor construcţii epice, cu caracter obiectiv, şi în
orientarea romanului psihologic pe făgaş realist stă principala contribuţie
a lui Rebreanu, care face din el creatorul romanului modern în literatura
română. Pe această bază se situează şi locul lui eminent între romancierii
europeni ai problematicii ţărăneşti şi ai cazurilor de conştiinţă.
Formula de roman pe care o adoptă Liviu Rebreanu este modernă:
ea rezultă în primul rând, din schimbarea perspectivei de investigaţie
românească. Diferită e doar metoda, căci romanul, şi în cazul lui Rebreanu,
rămâne în actualitatea vieţii. Rebreanu însă o interpretează obiectiv, ca
problemă, fără intenţii moralizatoare sau sentimentalism. În această
perspectivă largă capătă motivaţie drama căsniciei din romanul “Ion”,
răscoala din romanul cu acelaşi nume, încercarea de evadare din romanul
″Pădurea spânzuraţilor″, ori crima din romanul ″Ciuleandra″.
Romanul lui Liviu Rebreanu este modern şi sub aspectul
sondajului psihologic.
Destinul fiecărui personaj devine astfel o problemă de psihologie
umană, determinată nu numai de factori sociali, ci şi de impulsuri ale fiinţei
ce răbufnesc în împrejurări, uneori pătimaşe fie în romanul ″Ion″, fie în
romanul ″Răscoala″ (Melinte Heruvim, Leonte Orbişor, Serafim Mogoş,
baba Ioana, Trifon Guju, Marin Stan) alteori, răscolind conştiinţe, în derută
ca în romanul ″Pădurea spânzuraţilor″ (Svoboda, Apostol Bologa).
Obiectiv, în desfăşurarea lui epică, de frescă socială, romanul lui
Rebreanu este şi analitic prin motivarea psihologică a faptului uman. Prin
Rebreanu romanul românesc se îndreaptă astfel către proza de analiză
psihologică remarcabilă în romanele ulterioare ale lui Camil Petrescu,
Cezar Petrescu, H. Papadat Bengescu.
Primul roman constituit în acest sens este ″Pădurea spânzuraţilor″
publicat în 1922. Ideea fundamentală a romanului, ilustrată prin destinul
tragic al lui Apostol Bologa, susţinut artistic de destinul asemănător al lui
Svoboda şi al celorlalţi spânzuraţi, este condamnarea războiului
imperialist. Rebreanu vede limpede caracterul lui odios şi-l realizează
artistic fără emfază, lăsându-l să se desprindă cu forţă elementară din
realităţile zugrăvite.

Romanul lui Rebreanu se distinge şi prin arhitectura lui complexă,


nu mai puţin modernă (două părţi, câte 6 capitole în fiecare parte, titluri
antonime, acelaşi aspect la început şi sfârşit). Eroii lui Rebreanu se
integrează, cu antecedentele lor biografice în conjunctura evenimentelor,
cu configuraţia lor psihică. Istoria lor se desfăşoară treptat, se descoperă
progresiv în angrenajul social complex în care sunt surprinşi, în dialectica
relaţiilor sociale, desfăşurate episodic, în planuri narative, ce străbat
diferite medii de viaţă şi se interferează.

“ ‹Pădurea spânzuraţilor›, cel mai bun roman psihologic român,


în sensul studierii evolutive a unui singur caz de conştiinţă –
studiu metodic alimentat de fapte precise şi de incidente şi
împins dincolo de ţesătura logică în adâncurile inconştientului.”
Eugen Lovinescu

Pădurea spânzuraţilor

Romanul a aparut în anul 1992 şi este „primul roman de introspecţie


din literatura romană" (Al. Săndulescu), autorul reliefând gandurile şi
dramaticele trăiri sufleteşti ale lui Apostol Bolota, român transilvănean,
obligat să lupte în Primul Război Mundial împotriva altor români.
Dincolo de evocarea unei realităţi (hărăzită românilor de un destin
istoric nefast), tenta umană şi profundul tragism al romanului ar putea fi
explicate prin sursele de inspiraţie: o fotografie adusă de pe front şi care
înfăţişa o pădure de spânzuraţi, dar, mai ales, execuţia prin spânzurare a
lui Emil Rebreanu (fratele autorului), care încercase să dezerteze din
armata austro-ungară şi să treacă la români.
Tema romanului o constituie tragedia românilor transilvăneni
obligaţi să lupte, în Primul Razboi Mondial, împotriva altor români. Pe un
plan mai profund, aceasta este tragedia omului prins în cercul unui destin
istoric nefast.
Titlul este laitmotivul romanului. Imaginea pădurii spânzuraţilor
apare spre sfârşitul acţiunii, înainte de încercarea de a dezerta a lui
Bologa.
Chemat la comandament, acesta trece, cu maşina, pe lângă o pădure şi
vede atârnând în copaci, trupurile a şapte spânzuraţi.
Mintea lui dilată realitatea, multiplicând la nesfârşit numărul spânzuraţilor,
ca într-un coşmar: ″Şi totuşi în ochii lui, cei şapte se multiplicau neîncetat,
iar braniştea se transforma treptat într-o pădure fără margini, spintecată de
un drum fără sfârşit...Şi în fiecare copac al pădurii nemărginite, de-a lungul
şoselei nesfârşite, i se părea că atarnă alţi oameni, mereu alţii, toţi cu ochii
după el, cerându-i socoteală.″
Romanul ″Pădurea spânzuraţilor" este alcătuit din patru cărţi de
întindere inegală (primele trei, de câte unsprezece, iar a patra - de opt
capitole).
Structura romanului este simetrică, în sensul că începe şi se încheie
cu scena unei execuţii: în deschiderea acţiunii, undeva, pe frontul rusesc,
într-o seară cenuşie de toamnă, sublocotenentul ceh Svoboda este
executat prin spânzurare, pentru că încercase să dezerteze la inamic; în
final, într-o dimineaţă de primăvară, pe frontul românesc, locotenentul
român Apostol Bologa trăieşte acelaşi destin, pentru aceeaşi vină. Cele
doua morţi se aseamană şi prin lumina izbucnită din ochii condamnaţilor,
de parcă unul ar fi copia celuilalt sau, poate, a unui şir de oameni
reprezentând „pădurea spânzuraţilor" ( ″Încercă să întoarcă capul şi să se
uite aiurea, dar ochii omului osândit parcă îl fascinaseră cu privirea lor
dispreţuitoare de moarte şi înfrumuseţată de o dragoste uriaşă…Cu
privirea lucitoare, cu faţa albă si luminată, părea că vrea să vestească
oamenilor o izbândă mare.″ - despre Svoboda; ″Atunci Apostol fu
împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului…
Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului.
Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o
povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească. În
vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului.″ - moartea lui Bologa).

Incipitul este o formulă memorabilă cu care începe un text şi care se


răsfrânge asupra întregii lucrări. În „Pădrea spânzuraţilor", fragmentul care
deschide romanul este memorabil şi simbolic: „Sub cerul cenuşiu de
toamnă ca un clopot uriaş de sticlă aburită, spânzurătoarea nouă şi
sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul cu ştreangul spre
câmpia neagră, înţepată ici-colo cu arbori arămii."
Pictat în culori sumbre, prevestitoare, tabloul este dominat de două
elemente: cerul (comparat cu un clopot funest) simbolizând, poate, cercul
de fier al destinului şi spânzurătoarea. Personificată („sfidătoare"), aceasta
pare a lua în stăpânire, prin braţul întins, câmpia „neagră", îndoliată.

Subiectul romanului
Ardeleanul Apostol Bologa, locotenent în armata austro-ungară, se face
remarcat prin atitudinea sa de militar model, care consideră că războiul
este „adevăratul generador de energii".
În timp ce se află pe frontul rusesc, Bologa trăieşte o experienţă decisivă:
este numit în completul de judecată care condamnă la moarte, prin
spânzurare, pe sublocotenentul ceh Svoboda, învinuit de înaltă trădare.
Conştiinţa că şi-a făcut datoria îl stăpâneşte pe tânărul român şi în clipele
premergătoare execuţiei, când Bologa se implică, dincolo chiar de
atribuţiile lui, în organizarea acestui tragic eveniment; discuţia pe care o
poartă cu mai vârstnicul căpitan Klapka reliefează o atitudine inflexibilă
faţă de condamnat (pe care îl caracterizează drept „o ruşine pentru corpul
ofiţeresc").
Atunci când Svoboda îl priveşte de sub ştreang, Apostol Bologa
este impresionat de lumina care izvora din ochii cehului, ″în care se
aprinsese o strălucire mândră, învăpăiată, care parcă pătrundea în lumea
cealaltă". Din aceasta clipă, lumina din privirea condamnatului se va
instaura în subconştientul lui Bologa, devenind o chemare a neantului,
către care acesta se îndreaptă ca un halucinat, până când va ajunge el
însuşi sub ştreang.
Acum se conturează şi principalul conflict al romanului, de natură
psihologică şi atât de puternic, încat va modifica întreaga evoluţie
ulterioară a lui Bologa: contradicţia între noţiunile teoretice (datoria,
războiul, patria impusă) şi realitatea dramatică. Tot acum începe criza lui
de conştiinţă, odată cu „flacăra din ochii condamnatului″ care îi pătrunde
în inimă „ca o imputare dureroasă".
Pentru a explica resorturile sufleteşti ale acestui personaj dilematic,
autorul evocă, prin retrospectivă, copilăria şi tinereţea lui Bologa.
Fiu al unui avocat român (losif Bologa), din orăşelul transilvănean Parva,
micul Apostol creşte într-o familie dominată de doua vocaţii: cea a
sacrificiului pentru cauza românilor (prin tatăl său, cunoscut luptator
memorandist) şi cea a credinţei în Dumnezeu (pe care i-o insuflă mama).

Sentimentul religios (care îi pricinuieşte lui Apostol Bologa viziuni


mistice, în copilărie) va fi un suport moral solid în clipele despărţirii de
părinţi, când băiatul este trimis la liceu, la Năsăud.
Un eveniment trist tulbură însă, în curând, noua viaţă de elev a lui Bologa:
moartea neaşteptată a tatălui (pe care Apostol tocmai începuse să-l
înţeleagă şi să-l iubească).Şi cum băiatul nu putea accepta ideea voinţei
divine în sufletul lui, credinţa în Dumnezeu se prăbuşeşte ″ca o clădire
veche cu temelii ca rădăcinile stejarului″.În golul rămas, îşi va face loc
ideea datoriei (conţinută în cuvintele rostite de tatăl său, atunci când
terminase şcoala din Parva: „Ca bărbat să-ţi faci datoria şi să nu uiţi
niciodată că eşti român").
Ideea datoriei îl călăuzeşte în timpul orelor de iluminare sau
deznădejde din anii de liceu şi apoi, în primii ani de studenţie, la Facultatea
de Filozofie din Budapesta.
Peste aceste frământări izbucneşte războiul. Acum, dintr-o pornire
tinerească necontrolată, Apostol Bologa se înrolează ca voluntar, pentru a
„creşte" în ochii logodnicei sale, Marta Domşa. Cu toate că era român, se
comporta loial faţă de armata statului Austro-Ungar şi, după doi ani de
front, ajunge la episodul Svoboda.
Acum începe lungul drum al izbăvirii, în cursul căruia, discuţiile cu ceilalţi
ofiţeri (în mod deosebit cu Otto Klapka) conduc la o altă optică asupra
războiului: „...încolţi în minte o idee ca un cârlig: Ce caută el aici?".
În timpul unei nopţi întunecoase, ideea dezertării apare în conştiinţa
lui Bologa, dintr-o dată, ca o posibilitate fară termen; pe urmă, ea prinde
contur, cu atât mai mult, cu cât Klapka îl informează că vor fi mutaţi pe
frontul românesc.
Primind misiunea să distrugă un reflector inamic, Apostol Bologa simte,
din nou, chemarea luminii („şi strălucirea i se părea când ca privirea lui
Svoboda sub streang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la bi-
serică, în faţa altarului, sfârşind rugaciunea către Dumnezeu"). Chemat de
generalul Karg pentru a fi decorat, Bologa încearcă să obţină mutarea pe
un alt front, dar este refuzat; la ieşire, hotărârea de a dezerta era luată.
Ajungând pe frontul românesc (la Lunca, lângă Făget), personajul îşi
continuă criza de conştiinţă: în timpul unei permisii, rupe logodna cu Marta
(pe motivul simpatiei ei faţă de unguri), dar la întoarcerea în Lunca, o cere
în căsătorie pe Ilona, fiica groparului maghiar Vidor (gazda sa).
Pentru a treia oară, Bologa simte chemarea luminii din ochii lui
Svoboda. Într-o după amiază, în timp ce trecea cu maşina printr-o pădure,
mergând spre comandament, în conştiinţa lui, imaginea celor şapte ţărani
spânzuraţi se multiplică, iar impresia asemanării lor ii produce iluminarea-
„e Svoboda...privirea lui".
În aceeaşi seară, cerându-i-se să condamne la moarte pe alţi ţărani
(învinuiţi de spionaj), Bologa înţelege că nu mai are cale de întoarcere.
Ziua lui faustiană începuse şi, pentru a nu mai încheia un pact cu diavolul,
încearcă să treacă la români, dar este prins şi condamnat.
Autorul urmăreşte, prin analiza psihologică, trăirile lui Apostol
Bologa în ultimele lui ore de existenţă: învălmăşirea gândurilor, renunţarea
la apărare, drumul până la locul execuţiei, momentele în care condamnatul
nu-şi recunoaşte propriul nume scris pe cruce, până la lumina din final,
izbucnită din ochii lui Bologa, odată cu primele raze ale soarelui, ca într-o
nouă Geneză în care omul este proiectat pe fundalul Universului.

În fiecare om zace un potenţial criminal...

Ciuleandra

Preocuparea pentru analiză şi pentru explorarea în profunzime a


psihicului uman se adânceşte în romanul “Ciuleandra”(1927), pe care
canonul critic îl plasează de obicei în umbra capodoperei “Pădurea
spânzuraţilor”, deşi sunt comparabile prin insolitul abordării. Receptarea
critică din epocă a privilegiat ”Pădurea spânzuraţilor” din mai multe
motive: tema nouă a războiului, problematica majoră (drama naţională),
complexitatea personajului şi deplasarea accentului de la creaţie spre
analiză.
Perspectiva temporară descoperă în romanul ″Ciuleandra″
suficiente motive pentru o nouă interpretare şi o reconsiderare a cărţii în
ierarhia operei lui Liviu Rebreanu: interesul pentru omul comun şi drama
sa personală, tema alienării individului, psihologia criminalităţii,
investigarea stratului psihic abisal, formula ingenioasă exploatând
resursele oferite de romanul senzaţional şi poliţist.
Romanul “Ciuleandra” este alcătuit din 31 de capitole şi se deschide
cu un motto: ”…şi nu ştii că tu eşti ticălos şi mişel şi sărac şi orb şi gol…”
(Apocalipsa, III – 17). Acesta are un rol anticipativ deoarece prezintă
ipostaza finală a personajului principal, nebunia acestuia, dar ilustrează,
totodată, şi faptul că niciodată nu ne cunoaştem suficient de bine,
niciodată nu ştim dacă în interiorul unei fiinţe aparent inofensivă se poate
afla instinctul criminal. Trebuie doar să ştim să ne controlăm pornirile.
Tilul operei poate fi privit din două unghiuri, având un sens
denotativ şi un sens conotativ. El exprimă pe de o parte nebunia dansului,
“Ciuleandra” fiind considerat un dans dionisiac în care participanţii se
deslănţuie: ”Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat.
Jucătorii se adună, se îmbină, se înşiră, probabil după simpatii, ori la
întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin,
muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului se accelerează, fireşte.
Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri
care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte, şi tresaltă cum poruncesc lăutarii.
Cu cât se prind mai tare jucătorii, cu atât muzica devine mai zvăpăiată, mai
sălbatică. Picioarele flăcăilor scăpară vijelios, schiţează figuri de tropote,
sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi, deodată, cu toţii, cu paşi
săltaţi şi foarte iuţi, pornesc într-un vârtej. Zidul viu te avântă când
încoace, când încolo, lăutarii pişcă vehement strunele înăsprind şi
ascuţind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă
altul, din toiul jucătorilor, curmat însă şi înghiţit de năvala ritmului. Acum
şirul, tot încovăindu-se şi strigându-se, ca un şapte fantastic, începe să se
încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă
parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcoleşte de pe loc un
timp ca apoi, pe neaşteptate, să se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut, în
tact cuminte, lăsând să se vadă feţele roşite şi vesele ale jucătorilor.”
Acest joc este, de asemenea, un dans al destinului unde mulţi îşi
găsesc sufletul pereche, după cum spune şi Andrei Leahu: ”Apoi, prin
partea noastră, mai toţi flăcăii, de la Şuleandra, se însoară”.
Pe de altă parte, prin intermediul ″Ciuleandrei″ Puiu Faranga îşi
arată adevărata personalitate şi scapă astfel, pentru un moment, de masca
care îi ascunde adevăratele simţiri. Fiind un roman de analiză psihologică,
accentul se pune pe conturarea trăsăturilor personajului principal, de
acceea modul predominant de naraţiune este descrierea. De asemenea,
primează conflictul interior care se dă între ceea ce ar vrea să fie şi ceea ce
este cu adevărat, între personalitatea lui şi masca pe care şi-o dă jos abia
în finalul romanului.
Făcând parte din categoria romanului modern, “Ciuleandra” nu
respectă încadrarea în momentele subiectului, de aceea ea se deschide cu
intriga, scena violentă a unei crime conjugale. În această primă scenă
autorul ni-l prezintă pe Puiu Faranga în ipostaza de criminal, ucigându-şi
soţia: ”O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii.
Degetele şi le înfipse în gâtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un
răspuns de care se temea.” Acesta făcea parte dintr-o familie înstărită şi
renumită.
Odată înfăptuită crima, acesta fuge sub aripa protectare a tatălui
său. El manifestă asupra fiului său o autoritate severă şi refuză să
conceapă că unicul fiu este un criminal: ”A, dar tu cât mi-ai insultat inima
cu fapta ta mârşavă! Ai zdrobit tot ce, Puiule, tot ce am crezut şi tot ce
nădăjduiam în viitor. Unicul copil a lui Faranga este un ucigaş ordinar”.
Tatăl său îşi pusese toată încrederea în Puiu şi îl iubea nu numai că era
sânge din sângele lui ci şi pentru că trebuia să ducă mai departe faima
acestei familii. Prin el se asigura continuitatea neamului: ”El era singurul
vlăstar al familiei Faranga, şi printr-însul familia aceasta (…) trebuia să
perpetueze”.
Neavând de mic o mamă, Policarp dar şi mătuşa sa, Matilda, au
încercat să o înlocuiască. Lui Puiu îi lipseşte, însă, sensibilitatea,
dragostea maternă pe care nici unul dintre aceştia doi nu a putut să i-o
însufle. După săvârşirea crimei, tatăl său, pentru a evita arestarea
băiatului, dar şi pentru a scăpa de ruşine, îi propune, iar mai apoi, îl obligă
să se interneze într-un sanatoriu, prefăcându-se nebun. Ajuns la sanatoriu,
cei care îl însoţesc îi ordonă medicului ca Puiu să nu fie tratat ca un
pacient oarecare. Se observă aici superioritatea familiei în raport cu cei din
jur: ”Să aveţi grijă ca de ochii din cap de clientul dumneavoastră”.
Intrarea în acest spaţiu izolat se presupune că are rolul de a reda
liniştea sufletească a personajului, însă se dovedeşte a fi un loc mai
îngrozitor decât închisoarea, deoarece aici sunt analizate toate întâmplările
importante din viaţa sa regâsindu-se pe sine. Analiza psihologică a
personajului se realizează prin intermediul introspecţiei adică scurtarea
stărilor sufleteşti până la nuanţe infinitezimale: ”Are nevoie tocmai de
uşurare, iar minciuna iar complică în zadar situaţia şi l-ar face să se
dispreţuiasacă singur. De aceea şi cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar
fi servit poate momentan minciuna. Lasă că însuşi întrebarea doctorului a
fost aşa de nelalocul ei! Dar, în sfârşit, acum toate acestea n-au nici o
importanţă”, prin monologul interior: ”Bătrânul a fost rău înăsprit când m-a
adus aici-socoti Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui excesivă
s-ar putea să îmi fie funestră. Nu era momentul să mă abandoneze în
mâinile unui om cu totul străin sau chiar ostil”, sau prin intermediul stilului
indirect liber: ”Trecând în revistă gesturile şi cuvintele medicului
descoperi curând în toate urmele unei vrăjmăşii ascunse. Găsi şi motivul:
din felul cum spusese că a cunoscut-o pe Medelaine înţelegea acum, o
iubire tainică. Fireşte, o iubire din depărtare, căci Medelaine, cât a fost de
delicată, nu s-ar fi coborât niciodată la acest doctor care nu e nici frumos,
nici inteligent, nici măcar simpatico. El însă n-ar fi de mirare s-o fi adorat.
Şi iubirele astea sunt cele mai primejdioase. Amanţii necunoscuţi sau
ascunşi sunt capabili de toate josniciile şi răzbunările”.
La prima întâlnire cu doctorul, Puiu observă atitudinea indiferentă a
acestuia faţă de el. Meditând asupra acestei întâlniri găseşte imediat un
răspuns: ”din felul cum spusese că a cunoscut-o pe Medelaine înţelegea
acum, o iubire tainică”. Trecerea zilelor îl determină pe Puiu să găsească o
explicaţie la crima sa. Privind în profunzime, el îşi dă seama o asemenea
faptă nu poate fi săvârşită decât din cauza instinctului criminal înnăscut:
”Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul înseamnă că am avut în
mine instinctul criminal înnăscut.” El îşi aminteşte că de mic era o fire
crudă şi nemiloasă, asistând la tăierea păsărilor: ”Plăcerea grozavă de a
privi, de când era un prichindel, la ţară, cum se năpustea să pună mână pe
corpul fără cap ce se zvârcolea şi sărea de ici-colo împroşcând cu sânge
în toate părţile”, participând la dueluri: ”nu vreau să am copil asasin nici
măcar în duel”, sau comportându-se sălbatic cu fiinţa iubită: ”Apoi
pornirea lui stranie şi irezistibilă, când posedă o femeie, de-a o ucide într-o
îmbrăţişare supremă sau cu o sărutare ca să-i oprească definitiv respiraţia.
Multe femei i-au şi spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire
ca un criminal sadic”.
În acel spaţiu izolat, gardianul este cel care ţine locul mamei sale,
dar se dovedeşte a fi şi un model demn de urmat, deoarece şi el se aflase
într-o situaţie asemănătoare, de a-şi ucide soţia, însă a putut să se
stăpânească: ”Un simpu ţăran, a fost în stare să renunţe la tot, să înfrunte
necunoscutul unei vieţi noi, numai ca să evite tentaţia de-a suprima viaţa
unei femei ticăloase”.
Discuţiile pe care le are în continuare cu doctorul sunt mult mai
lejere, Puiu rememorându-şi astfel toată perioada când o cunoscuse pe
Mădălina. El o considera mai întâi ca pe o soră, apoi după ce se
căsătoreşte şi îi devine soţie. Intervine aici o confuzie a personajului care
nu ştie cum să o perceapă pe fată. Tocmai această confuzie, dar şi tăcerea
fetei îl enervează şi duce la producerea crimei. Însă, fapta săvârşită poate
fi pusă şi pe seama tatălui său care datorită autorităţii exercitate, băiatul
doreşte să se răzbune, dar fiindcă tatăl său e prea puternic, toate
nemulţumirile acumulate se răsfrâng asupra Mădălinei.
Degradarea personajului atinge punctul culminant în momentul în
care rolul dintre pacient şi doctor se inversează. Acesta din urmă îi
mărturiseşte dragostea pentru Medelaine: ”Am iubit-o mult, da… Era
numai o copilă dar am iubit-o şi ca pe o soră, şi ca pe o soţie… Pe-atunci
eram încă sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o
socoteam să ajung medic de plaşă în judeţul meu, să iau de nevastă pe
Mădălina, s-o fac cucoană să ne iubim, să avem copii şi să trăim 70 de ani.
Am stat de vorbă cu ea şi m-a înţeles deşi părea altfel copilăroasă. M-am
învoit şi cu mă-sa, cu femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să îi
dau o mână de ajutor ca să te şantajeze pe d-ta cu moartea Mădălinei. Din
sărăcia mea am ajutat-o de multe ori şi pe ea, ca pe viitoarea mea soacră,
pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani ca să ies om cu
pâinea în mână. Şi deodată ai picat d-ta la Ciuleandra aceea. Am avut
imediat presimţirea că are să mi se întâmple un rău mare din clipa din care
v-am zărit apărând în cerdacul cârciumii. Apoi când ai intrat în horă şi te-ai
prins de Mădălina, am înţeles că de-aci îmi va veni răul. Am încercat să
lupt, să mă împotrivesc. Mi-au luat-o oamenii cu sila. A-ţi plecat, am
răsuflat. Credeam că m-a scăpat. Totuşi a doua zi am vorbit cu Mădălina,
am prins-o de mână, mâna ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: ”Să
nu te duci, Mădălino! Să nu mă laşi singur! ”Şi ea mi-a răspuns din inimă:
”Nu mă duc!” Pe urmă a-ţi venit, eu nu eram acasă, şi a-ţi luat-o. N-am
plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. Cârciumarului însă i-am căutat
pricină şi l-am umplut de sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul şi că
primise un bacşiş gras de la boieri. Şi aşa s-au risipit visurile mele de
fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de
medic rural şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o
şterge din inimă. Am aflat norocul ei. Şi niciodată nu am căutat să mă
apropiu de ea. Trăiam, nu ştiu de ce, cu iluzia că, în taina sufletului ei, tot
numai pe mine mă iubeşte şi-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se
spulbere şi iluzia asta(…). Într-o dimineaţă însă, acum o lună şi două zile,
când am sosit la serviciu, doctorandul mă vesteşte că în noaptea trecută,
după insistenţa prefectului poliţiei, a internat aici pe fiul fostului ministru
Faranga care, într-o criză nervoasă, şi-a sugrumat nevasta. Nu ştiu ce
mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea ca o râmă strivită. Se
sfârşise definitiv orice speranţă chiar într-o minune!" De asemenea,
prezintă şi răul făcut acesteia: ”Ai dreptate… Ai omorât-o chiar de două
ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul !
Aşa e!”