PAUL GOMA (1935 – prezent)

Paul Goma – istoria unui exilat în uitare

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935, Mana, Orhei, România) este un scriitor român,
stabilit la Paris, fost comunist, apoi cunoscut pentru atitudinile anticomuniste,
naționaliste, antisemite și ca negaționist al Holocaustului.

În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968,
din cauza romanului „Ostinato”, amplu cenzurat în România și publicat integral în Germania
Federală. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul lui
Goma Ușa (noastră cea de toate zilele).

În 1977, Goma a reușit să trimită la Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care
cerea guvernului României respectarea drepturilor omului în România, pentru care a fost
urmărit, arestat și maltratat de Securitate. În primăvara anului 1977, Paul Goma ieşea din sediul
anchetelor Securităţii de pe Calea Rahovei. Fusese bătut şi umilit de către însuşi şeful Securităţii
și şeful Direcţiei Anchete Penale. Fusese salvat de la moarte, dar încă nu ştia – otrăvirea lui
treptată cu aconitină, adică asasinarea „curată“ fusese oprită de teama opiniei publice
internaţionale. Un om împotriva unui întreg sistem. Un om împotriva tuturor. Însă, fiind bine
cunoscut în Occident și repertoriat de organizația neguvernamentală împotriva încălcării
drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat și condamnat fără a
stârni proteste în străinătate.

La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soției și copilului, le-a fost retrasă cetățenia română și
au fost expulzați din România. Ajunși la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma și-a continuat
lupta împotriva regimului comunist de la București și a lui Nicolae Ceaușescu. A sprijinit
înființarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR),
comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność.

„Mişcarea Goma“

N-a durat însă mult şi dispozitivul Securităţii intră în acţiune. Ceauşescu a ţinut o
cuvântare în care l-a înfierat pe Goma fără să-l numească. Goma începuse să fie ameninţat şi
insultat. Preventiv. Convorbirile telefonice îi erau întrerupte. Începuse o imundă campanie de
defăimare. Presiunea era din ce în ce mai mare. În jurul blocului său din cartierul bucureştean
Drumul Taberei se formase un adevărat baraj din miliţieni şi securişti, cu scopul de a împiedica
accesul potenţialilor semnatari ai „Scrisorii“.
 Efectul fusese însă contrar. În România, un singur om reuşise să coalizeze câţiva români
împotriva regimului. Numărul semnatarilor trecuse de 200. În mare parte, oameni simpli,
expuşi, deci şantajabili. Se năştea „Mişcarea Goma“. Se vorbea despre libertate, dreptate şi
adevăr. Paul Goma reuşise să aducă un strop de decenţă într-un noian de mocirlă politicianistă.
Reuşise să fie demn, să strige ceea ce alţii ascundeau cu graţie. Goma era, de fapt, un Goliat.
Era uriaş! Restul? Nişte pitici, umbriţi de dimensiunea incredibilă a protestului său individual.
Mulţi – ruşinaţi de resemnarea lor şi de propriile justificări. Mai mulţi – docili, pregătiţi să
muşte, să înfiereze. Oameni care-şi ignoră adevărata condiţie atunci când se ridică în picioare.
Paul Goma a oferit tuturor românilor poate cel mai curajos exemplu de excepţionalitate morală.

Pentru mulţi dintre români, numele lui Paul Goma e sinonim cu o introspecţie
revelatorie, cu momentul în care şi-au văzut graniţele personale şi în care au înţeles că trăiesc
într-o închisoare naţională, că libertatea e un cuvânt golit de conţinut şi că, în România, nimeni
nu e propriul stăpăn. Paul Goma era modelul absolut al disidenţei autentice. În exil, Goma a
continuat să scrie şi să construiască, volum peste volum, una dintre cele mai complexe opere
memorialistice semnate de un român. Nu era exilul idilic, dacă există aşa ceva. Lupta lui nu era
privită cu admiraţie univocă, iar tendinţa occidentalilor de a ajunge la compromisuri cu dictatura
ceauşistă sau jocurile duble ale vesticilor adâncesc mizeria exilatului. În plus, România nu-l
uitase: în 1981, fusese ţinta unui atac eşuat cu un colet-capcană şi a unei tentative de asasinat
puse la cale de regimul de la Bucureşti. Dar Paul Goma a rezistat. Aşa cum rezistase până
atunci: demn, vertical, intransigent, incoruptibil, ca şi când n-ar fi putut oamenii să facă atâtea
nedreptăţi câte poate el îndura.

Bibliografie:

https://adevarul.ro/cultura/istorie/cazul-paul-goma-singur-tuturor-scriitorul-implineste-80-ani-
1_560e46b6f5eaafab2c3bbbdb/index.html
https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Goma
https://evz.ro/41-de-ani-de-la-miscarea-goma-scrisoarea-care-l-a-desfiintat-pe.html
 Paul Goma – părere personală

Din punctul meu de vedere, celebrul Paul Goma e un luptător. O puternică voce pentru
toți românii care și-au pierdut glasul, odată cu speranța la mai bine omorâtă de comuniști.
Paul Goma putea rămâne un simplu scriitor comunist, membru al PCR-ului, trăind
liniștit alături de familia sa, nepăsându-i de toate nedreptățile care se întâmplau la vremea aceea
în țară. Dar nu a fost așa. Lui i-a păsat. Așa că s-a ridicat din mulțime. A redactat o scrisoare
către Nicolae Ceaușescu în care îl ruga să se solidarizeze cu cehoslovacii și scrisoarea lor în
care cereau să le fie respectate drepturile asigurate de Constituție. Era ferm convins că dacă
românii vor afla că Ceaușescu a semnat, vor semna și ei, fiindcă altfel n-ar face-o, de frica
Securității. Goma afirma că în țară erau doar doi oameni care nu se temeau de Securitate: el
însuși și Nicolae Ceaușescu.
Ceaușescu, însă, l-a pedepsit pentru această mișcare, punând să fie torturat de securiști.
Însă asta n-a făcut decât să atragă oameni de partea lui Paul Goma. Fiindcă el a reușit să ceară
ce alții erau prea speriați să o facă. A cerut respectarea drepturilor. A luptat pentru asta cu
demnitate. A îndurat chinuri îngrozitoare pentru a ajunge la scopul final al bătăliei împotriva
comunismului.