,,Flori de mucigai’’ – Tudor Arghezi

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală, 
Pe întuneric, în singurătate, 
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. 
Sunt stihuri fără an, 
Stihuri de groapă, 
De sete de apă
Şi de foame de scrum, 
Stihurile de acum. 
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut. 

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară. 

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
Perioada interbelică este dominată în cultura și literatura română de mișcarea
modernistă. În sens larg, aceasta reprezintă o tendință de înnoire în arta și literatura secolului
al XX-lea, caracterizată prin negarea tradiției și prin impunerea unor noi principii de creație.
Modernismul a fost teoretizat în spațiul românesc de Eugen Lovinescu, cerând sincronizarea
cu modelul civilizației europene, cu un ,,spirit al veacului”, pentru a evita o ,,provinicializare
și izolare a culturii românești”. Mari poeți, precum Tudor Arghezi, Lucian Blaga și Ion Barbu
vor cultiva o poezie nouă, intelectualizată, de meditație filozofică și estetică, alteori o poezie
existențială, conceptuală, ermetică. Lexicul poetic, de asemenea, se va înnoi semnificativ,
existând o adevărată inovație a discursului.
Personalitate creatoare controversată, Tudor Arghezi realizează o operă impresionantă
prin varietate și inovație, revendicată de clasici și de moderni deopotrivă. Deși contestat
pentru obscuritatea și violența limbajului, considerat nepoetic la acea vreme, scriitorul s-a
impus în lirica interbelică printr-o stăruitoare și rodnică creație, opera sa devenind un etalon al
originalității și al unei permanente căutări a unei formule noi, lucru ce i-a oferit statutul de
autor proteic.
În opera argheziană se disting patru direcții tematice: filozofică, socială, de dragoste și
ludică. Poezia este, în viziunea modernistului, expresia unei conștiințe frământate, aflate în
perpetuă căutare, oscilând între stări contradictorii sau incompatibile. Arghezi impune în
literatura română estetica urâtului, care cultivă grotescul, trivialul, atrocele, alături de grațios
și optimism.
Volumul ,,Flori de mucigai”, apărut în anul 1931, evidențiază caracterul social al
poeziei sale, ilustrând lumea marginalizată a hoților sau criminalilor și ascunzând un mesaj
optimist: mizeria sau păcatul nu distrug fondul de umanitate existent în univers. Prizonier în
Închisoarea Văcărești, Arghezi creează în acesta imaginea unei umanități decăzute. Poetul
reușește să metamorfozeze captivitatea sa într-o metaforă surprinzătoare a spiritului chinuit de
dorința extremă de exprimare artistică.
Poezia ,,Flori de mucigai” deschide volumul cu același nume și este o artă poetică
modernă, atât prin limbajul inovator dominat de ambiguitate și expresivitate, cât și prin lumea
terifiantă și agresivă, în care ființa a abandonat masca rațiunii și a civilizației. Tragismul
operei provine din faptul că, fiind claustrat, omul se dezvăluie în toată goliciunea disperării
sale mute.
Dezvoltând ca teme creația și condiția ființei umane, poezia are atât valențe de artă
poetică, cât și profunde implicații ontologice și gnoseologice, tratând relația dintre ființă,
divinitate și creația artistică, aceasta din urmă fiind descrisă ca un lung proces dureros și
dificil, pentru care poetul se sacrifică.
Titlul textului face trimitere la volumul scriitorului francez Charles
Baudelaire, ,,Florile răului”, primele versuri moderne din literatura europeană. Mucegaiul
anunță prezența urâtului, atât cel estetic, cât și cel existențial. Contrastul dintre parfumul
împreună cu frumusețea florală și izul putred al mucegaiului creează o metaforă devenită
emblematică pentru întreg volumul ,,Flori de mucegai” și, la modul generic, pentru întreaga
creație argheziană. De asemenea, titlul anticipează universul infernal, determinând
inflexiunile inegalabile ale limbajului poetic.
Opera este alcătuită din două strofe, cu număr inegal de versuri (întâia strofă este
polimorfă, iar cea de-a doua este un catren). Rima este împerecheată, iar măsura versurilor
variază considerabil.
Este evocată atmosfera carcerală, poemul devenind expresia unei experiențe ce
limitează existența umană. Este surprins momentul conceperii unei creații în condiții vitrege,
menirea poetului fiind aceea de a făuri permanent artă, depășindu-și condiția de om și fiind un
mijlocitor între uman și divin (,,Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă
goală”). Mediul impropriu ar putea seca filonul creației: ,,Pe întuneric, în singurătate”.
Pierderea inspirației divine este prefigurată de absența animalelor care aparțin
mitologiei creștine – taurul, leul și vulturul. Absența harului este accentuată prin adverbul
negativ ,,nici”, care izolează ființa lirică într-o singurătate absolută, fiind blestemată să scrie.
Referințele biblice mențin vie relația tensionată dintre poet și sacralitate, creația artistică
devenind unica formă de atingere a absolutului, o cale impusă de tăcerea și lipsa divinității.
Poezia este nemuritoare și face astfel ca viziunea despre viață a celui ce o scrie să dăinuie în
eternitate (,,Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă”). Este sugerat modul în care arta
substituie nevoile fiziologice ale persoanei capabile să o creeze și să o trăiască (,,sete de
apă”, ,,foame de scrum”)
,,Unghia” este un instrument neconvențional de scris care, în mod simbolic, face
trimitere la o forță care guvernează nașterea artei. Distrugerea acesteia împreună
imposibilitatea de a se reface sub aceeași formă pun în lumină dificultatea scriitorului de a se
reinventa permanent și de a menține impactul asupra lumii la fel de major (,,Când mi s-a tocit
unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Și nu mi-a crescut – / Sau nu o mai am cunoscut”).
 Cadrul spațio-temporal este dominat de obscurtiate și umezeală, fiind astfel amplificat
dramatismul întregului text, prin reliefarea condițiilor precare de trai din temniță (,,Era
întuneric./ Ploaia bătea departe, afară”). Noaptea este elementul ostil, expresia necunoscutului
și a nesiguranței, întunericul fiind o forță care transfigurează binele și răul sub diferite forme.
În final, poetul se regăsește cu sinele și continuă a crea, maturizat fiind, depășindu-și astfel
limitele și punând arta mai presus de orice: ,,Și mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să
se strângă/ Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”.
Limbajul este expresiv, metaforele în jurul cărora este construit universul poetic
fiind ,,flori de mucigai” și ,,unghia îngerească”, completate de comparația „mă durea mâna ca
o gheară / Neputincioasă să se strângă”. Verbele sunt folosite la numeroase timpuri verbale
(indicativ perfect-compus, imperfect, prezent), sugerându-se astfel complexitatea trăirilor într-
un mediu obscur, deprimant, lipsit de viață.
Tudor Arghezi susținea că în opera sa există ,,cuvintele virginale, puturoase, cu râie,
care asaltează ca viespile sau te liniștesc ca răcoarea”, promovând astfel estetica urâtului, prin
asocieri inedite (,,flori de mucigai”). Scriitorul exploatează ceea ce Hugo Friedrich
numea ,,categoria negativă”, prin inovație și originalitate.
În poezia argheziană, creația artistică este un mijloc de înnobilare, iar grotescul și
banalul sunt ridicate, prin simbolurile și corespondențele neașteptate, la rangul de
artă. ,,<<Florile de mucigai>> sunt opera de rafinament, de subtilitate artistică, ele presupun
un cer al gurii dedat cu mirodeniile. Efectul artistic constă în surprinderea suavității sub
expresia de mahala”.