Comicul

Umorul lui Caragiale e inefabil, ca şi lirismul eminescian,

constând în caragialism, adică într-o manieră proprie de a
vorbi” (George Călinescu)

Definiţie: Comicul este o categorie estetică având ca efect râsul, declanşat de contrastul-
sau nepotrivirea dintre esenţă şi aparenţă, dintre pretenţii şi realitate, dintre automatism şi
natural, dintre ceea ce este şi ceea ce vrea să pară (crede că este un personaj). Contrastul
comic este inofensiv şi este receptat într-un registru larg de atitudini: bunăvoinţă,
amuzament, înduioşare, dispreţ. Comicul implică existenţa unui conflict comic
(contrastul), a unor personaje şi situaţii comice.

Exerciţii:

A. Identifică o trăsătură dominantă a discursului lui Farfuridi, dedusă din secvenţa

următoare: „Dacă Europa... să fie cu ochii aţintiţi asupra noastră, dacă mă pot
pronunţa astfel, care lovesc soţietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor... şi...
idei subversive...”
B. Comentează semnificaţiile istorice ale următoarelor date prezente în discursul lui
Farfuridi: 1821, 1848, 1864.
C. Explică în ce anume constă eroarea în fiecare dintre aceste formulări: „ori să se
revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiască,
primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe acolo, şi anume în punctele esenţiale...
Din această dilemă nu puteţi ieşi...”.

Teorie:

Surse ale comicului:

1. tehnici ale comicului de situaţie: coincidenţe; repetiţie (de situaţie); cuplul comic;
quiproquoul (substituirea/ confundarea personajelor); acumularea (tehnica
bulgărelui de zăpada, aglomerarea de fapte); evoluţia inversă (triumful
surprinzător al unor personaje şi înfrângerea altora); lovitura de teatru (rezolvarea
neaşteptată a unei probleme).
2. comic al intenţiilor = atitudinea scriitorului faţă de evenimente şi faţă de oameni;

3. comic al caracterelor1 = tipizare comică: Trahanache = încornoratul simpatic; Zoe

= soţia infidelă; Tipătescu = junele prim; Caţavencu = demagogul; Farfuridi =
prostul fudul; Cetăţeanul Turmentat = naivul; Pristanda = slugarnicul.

1
„natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit; unul e sucit într-un fel, altul
într-alt fel, fiecare în felul lui, încât nu te mai saturi să-i vezi şi să-ţi faci haz de ei” (I.L. Caragiale)

1
4. comic de nume = râsul se naşte din numele personajelor. Tehnica mai fusese
aplicată la noi de V. Alecsandri, dar într-o manieră primitivă pentru că scriitorul
paşoptist îşi numeşte eroii transparent: Napoilă, Clevetici etc. Exemplu: Zaharia
Trahanache → trahana = cocă moale + zahariseală; Nae Caţavencu → caţaveică
(haină cu două feţe)/ caţă (femeie bârfitoare)/ a căţăi (a bârfi); Agamemnon
Dandanache → Agamemon (regele regilor în „Iliada” de Homer) + dandana
(încurcătură) etc.
5. comicul de limbaj:

a) prezenţa numeroaselor greşeli de vocabular (cuvintele sunt deformate, din

lipsa de instrucţie şi mimetism): neologisme rostite greşit (enteresuri, plebicist);
etimologii populare (modificarea formei/ sensului unui cuvânt sub influenţa altui
cuvânt): scofuloşi la datorie; cioclopedică; lipsa de proprietate a termenilor
(liber-schimbist = elastic în concepţii, după Caţavencu);
b) încălcarea regulilor gramaticale şi a logicii: polisemia („ne-am răcit
împreună”), contradicţia în termeni („După lupte seculare care au durat aproape
30 de ani” sau „12 trecute fix”), asociaţiile incompatibile („Industria română este
admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”) nonsensuri („Din
două una, daţi-mi voie, ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe
nimica...”), truisme = adevăruri evidente („un popor care nu merge înainte stă pe
loc” sau „unde nu e moral, acolo e corupţie şi o soţietate fără prinţipuri, va să zică
că nu le are”), tautologii („moşia, moşie, foncţia, foncţie”), construcţii prolixe
(„eu, care familia mea de la patuzopt în Cameră, şi eu ca rumânul imparţial, care
va să zică... cum am ziţe... în sfârşit să trăiască”);
c) repetiţia aproape obsedantă a unei specificităţi de limbaj = accentul cade pe
cum, nu pe ce spun personajele. Exemple: ticuri verbale, rapiditatea/ încetineala
enunţului, incoerenţa gramaticală, ideile naive/ paradoxale denunţă inerţia
intelectuală/ automatismul/ alienarea;
d) nepotrivirea rezultată din interferenţa stilurilor = folosirea unui limbaj
nepotrivit cu situaţia de comunicare. Astfel, Caţavencu vorbeşte cu Pristanda într-
un stil oratoric (actul II, acena 7)