Flori de mucigai

de T. Arghezi

1. Apariţie. Geneză.Publicată în 1931 în deschiderea volumului cu acelaşi nume,

poezia este manifestarea lirică a unei experienţe concrete de viaţă: perioada de
detenţie pe motive politice, la Văcăreşti între 1918 -1919. Întregul volum evocă
lumea stranie, dezolantă, contradictorie a universului carceral. Poeziile prezintă
imagini de un realism dur, detalii despre condiţia deţinuţilor, despre viaţa mizeră a
hoţilor, tâlharilor etc. (vezi poeziile: “Pui de găi…”, “Ion Ion”, “ Morţii”, “Rada”)
2. Ideatica poeziei
Poezia “Flori de mucigai” este arta poetică a volumului pe care-l deschide. Poetul
dezvăluie cititorului felul în care s-au născut “florile de mucegai”(versurile din acest
volum):
Le-am scris cu unghia pe tencuială Când mi s-a tocit unghia îngerească
Pe un părete de firidă goală, Am lăsat-o să crească
Pe întuneric, în singurătate, Şi nu a mai crescut-
Cu puterile neajutate Sau nu o mai am cunoscut.
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Şi mă durea mâna ca o gheară
Sunt stihuri fără an, Neputincioasă să se strângă.
Stihuri de groapă, Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la
De sete de apă mâna stângă.
Şi de foame de scrum, (T. Arghezi - “Versuri” Ed.
Stihurile de acum. Minerva, Bucureşti, 1980)

• Versurile prezintă contextul scrierii poeziilor; cadrul exterior: “un părete de

firidă goală”, “pe întuneric”, “ploaia bătea departe afară” concordă cu cel interior,
cu starea sufletească a eului liric: “în singurătate”, “cu puterile neajutate”, “mă
durea mâna ca o gheară neputincioasă”, “sete de apă”, “foame de scrum”.
• Poetul insistă asupra faptului că versurile nu sunt rodul inspiraţiei divine: “Le-
am scris…/ Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/
Care au lucrat împrejurul lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”-referire la legenda care
spune că evangheliştii au fost ajutaţi în scrierile lor de animale fabuloase care le-ar
fi dictat ce să scrie. Leul, taurul şi vulturul simboloizează deci inspiraţia divină. –
Spre deosebire de evanghelişti, poetul scrie fără nici un ajutor, în izolare, repetiţia:
“ nici de…” şi enumeraţiile: “taurul…leul…vulturul”, “Luca…Marcu… Ioan”
subliniind acest lucru.
• De asemenea observăm că versurile n-au fost scrise cu “unghia îngerească” ci
cu unghiile de la mâna stângă: “Când mi s-a topit unghia îngerească/ Am lăsat-o
să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”(inspiraţia divină l-a
părăsit sau poetul nu o mai percepe/recunoaşte”. Pentru metafora “unghiile de la
mâna stângă” s-au propus mai multe interpretări:
- Conform simbolismului creştin mâna stângă este de la diavol, fiind asociată
maleficului (versuri de inspiraţie demonică)
- Mâna stângă e nepricepută “stângace” (versuri stângace -modestie a poetului)
- Stânga este partea inimii (versuri scrise din inimă)
- Stânga se opune “dreptei” adică mâinii cu care scriu ceilalţi (versuri altfel)
- Se poate scrie şi cu unghia şi cu mâna stângă atunci când nevoia de a scrie
poezie este autentică, profundă.(nevoia de a scrie este implacabilă).
• Scrierea versurilor acestora presupune un efort îndârjit, supraomenesc, nebunesc
chiar: “le-am scris cu unghia pe tencuială”, “M-am silit să scriu cu unghiile”.
Distingem aici imaginea poetului damnat (frecvent întâlnită şi la poeţii romantici),
a poetului care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Poetul e strivit sub povara propriului talent dar nu-şi poate controla nevoia de a
scrie.
• Temniţa ce alcătuieşte scena spectacolului deşănţat din “Flori de mucigai” are o
semnificaţie ambiguă: poate fi temniţa propri-zisă, un instrument de reprimare
folosit de bogaţi împotriva săracilor sau chiar condiţia umană în ansamblu.
• Estetica urâtului e o temă evidentă. Poetul se izolează de lume şi adoptă ostentativ
categoriile negative: urâtul, macabrul, grotescul, trivialul. Efectul este pătrunzător,
şocant chiar. Arghezi ar putea afirma ca Baudelaire: “Cînd voi fi inspirat
dezgustul şi oroarea universală, atunci voi fi cucerit singurătatea!” Asemănarea cu
poetul francez este evidentă şi, probabil, intenţionat indicată de autor chiar din
titlu; “Flori de mucigai” aminteşte de “Florile răului”.
Urâtul apare în poezie ca o modalitate de avertizare asupra imperfecţiunilor vieţii
dar şi ca o sursă de expresivitate, poezia devenind şocantă, trezind sentimente de
repulsie, aversiune. Totuşi din spaţiul abject al închisorii sufletul omului dornic de
frumos, de pace, de lumină, evadează în vis, în amintire sau în creaţie. Din acest
punct de vedere răul, urâtul nu sunt decât conjuncturi ale destinului cărora omul le
opune aspiraţia spre frumos.
3. Forma poeziei
Din punct de vedere formal “Flori de mucigai” este o poezie modernă, în vers liber,
versurile rimate alternând cu cele fără rimă. De asemenea măsura versurilor este
inegală oscilând între 5 şi 12 silabe. Textul este organizat în două strofe inegale
ca număr de versuri : strofa I - 16 versuri, strofa a II-a – 4 versuri.
Figurile de stil, relativ puţine, vin să sporească expresivitatea, să plasticizeze starea
sufletească pe care o transmite poetul. Remarcăm epitetele “stihuri de groapă,
de sete de apă şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară
neputincioasă”, metaforele “flori de mucigai”, “unghia îngerească”, enumeraţiile
: “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, “lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”,
comparaţia “mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.
Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron (figură de stil ce constă în
asocierea unor termeni contradictorii). Florile sugerează lumină, viaţă,
prosperitate, frumuseţe, pe când mucegaiul este dezintegrării, întunerecului,
morţii. Acest oximoron reuşeşte să sugereze foarte plastic naşterea frumosului
(poeziile) dintr-o realitate deplorabilă.