FLORI DE MUCIGAI

de Tudor Arghezi

CONTEXT LITERAR
Poezia deschide volumul „Flori de mucigai", publicat la 1931.
ELEMENTE MODERNISTE
• este o artă poetică modernă în care este evidentă preocuparea pentru procesul de creație,
impunând estetica urâtului (poezia poate reflecta inclusiv Lumea comună, umanitatea
decăzută).
• gândirea și limbajul - sunt încălcate convențiile și regulile clasice; asocierile inedite de cuvinte
care provin din registre stilistice diferite
• prozodia - strofe inegale, măsura și ritmul variază.
TITLUL
• epitetul metaforic „de mucigai" creează o imagine poetică oximoronică (asociere paradoxală a
doi termeni aparent incompatibili: „flori" și „de mucigai").
• unui element din sfera frumosului și a sensibilității, „flori", i se alătură un element din sfera
opusă, a urâtului și întunericului, „mucigai", sugerând că și urâtul, atunci când este sursă de
inspirație pentru opera artistică, se poate transforma în frumos.
TEMA
• creația și efortul depus de poet în procesul creației, pentru a zugrăvi un mediu pe care
divinitatea l-a uitat.
STRUCTURĂ/ COMPOZIȚIE
Poemul este organizat în patru secvențe lirice dispuse în două strofe inegale ca număr de
versuri.
1) prima secvență
- debutează cu pronumele cu funcție sintactică de complement direct „le", din versul
„Le-am scris cu unghia pe tencuială", care face referire la sintagma „flori de mucigai".
- este evidentă sinonimia dintre „flori de mucigai" și „stihuri", scrise „cu unghia pe
tencuială" în întunericul închisorii
- procesul de creație presupune un sacrificiu al eului chinuit, damnat (a scris „cu unghia")
care nu renunță la scris (la artă, poezie).
- accentul cade pe mediul potrivnic scrierii: „pe tencuială / Pe un părete de firidă goală/ Pe
întuneric, în singurătate."
- eul realizează creația fără ajutoare, singur: „Cu puterile neajutate".
- enumerația prin negativul „nici" a figurilor simbolice biblice: „Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul" și enumerația numelor proprii ale evangheliștilor „Lui Luca, lui Marcu și
lui loan" subliniază faptul că poetul însuși este părăsit de harul divin.
2) a doua secvență
- apare enumerația: „Sunt stihuri fără an/ Stihuri de groapă, De sete de apă/ Și de foame
de scrum/ Stihurile de-acum". Prin intermediul acesteia se definește o modalitate unică,
originală, de a crea.
- versurile sunt un simbol prevestitor al morții, care reprezintă singura cale de recăpătare
a libertății celor care sunt închiși.
3) a treia secvență
 - are în centrul său metafora „unghiei îngerești", prin care divinitatea revarsă harul hărăzit
poetului și care, în mediul ostil al închisorii, s-a tocit: „Când mi s-a tocit unghia
îngerească".
- inversiunea „Am lăsat-o să crească/ Și nu a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut",
evidențiază ideea că există o speranță în regenerare „am lăsat-o să crească", dar
divinitatea nu-și mai poate trimite binecuvântarea: „Și nu a mai crescut" sau poetul nu o
mai poate percepe: „Sau nu o mai am cunoscut".
4) ultima secvență
- corespunde celei de-a doua strofe.
- fixează cadrul spațio-temporal umed și întunecat în care apăsarea se transformă în
durere fizică: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară/ Și mă durea mâna ca o ghiară".
- se accentuează durerea poetului care trăiește în izolare.
- încercarea de a scrie cu unghiile de la mâna stângă („Și m-am silit să scriu cu unghiile
de la mâna stângă") trădează durerea eului creator, dar și dorința de eliberare.
- înlocuiește unghia îngerească cu unghiile de la mână stângă, conștient fiind că ajutorul
divinității nu mai apare și că trebuie să apeleze la forțele răului.
- astfel, unghiile de la mâna stângă devin simbol al demonului. Eul liric, care pendulase
între sacru și profan, alege în cele din urmă profanul, calea păcatului, pentru a exprima
imaginația creatoare.

PROZODIA
• versificația este tradițională și modernă în același timp. Tradiționalul se reflectă în rima
pereche, iar modernitatea ține de ritmul neregulat, care urmărește gândirea poetică.

ANALIZA STILISTICĂ

NIVELUL LEXICAL
• poetul valorifică în text limbajul direct, dur, original.
• se împletesc registrul popular („părete", „firidă"), cu cel arhaic („stihuri”) și religios (numele
proprii ale evangheliștilor). Apare sinonimia poetică: „fiori de mucigai" - „stihuri".
NIVELUL SINTACTIC
• topica poemului este originală prin împletirea simplității structurilor și a enunțurilor cu
modernismul conferit de exprimările inedite;
• textul poetic abundă de atribute adjectivale și substantivale: „firidă goală", „fără an", „de
groapă", „unghia îngerească", „stângă".
• este prezentă o inversiune sintactică: „nu o mai am cunoscut".
• cu excepția propoziției „Era întuneric”, celelalte enunțuri sunt ample și conțin enumerații: „Nici
de taurul, nici de leul, nici de vulturul", „Lui Luca, lui Marcu și lui loan", „ Sunt stihuri fără an,/
Stihuri de groapă,/De sete de apă/ Și de foame de scrum".
NIVELUL PROCEDEELOR ARTISTICE
• oximoronul din titlu, „flori de mucigai", devine un simbol al versurilor, al poeziei; este
„negativizată", astfel, creația însăși.
• poetul nu-și atribuie trăsături negative, ci enumeră ceea ce el nu are, ceea ce el nu este: „Cu
puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca,
lui Marcu și lui loan."
• simbolistica demonică a „mâinii stângi" care scrie, amplifică imaginea eului liric în ipostaza de
damnat (blestemat), care își asumă cu răceală ipostaza: scrisul însuși devine o rătăcire.
• substantivele-atribute din enumerația pentru „stihuri" devin simboluri ale unei realități violente,
care „contaminează", „mucegăiesc", urâțesc versurile / poemele. De altfel, toate simbolurile
create în poem au o încărcătură semnificativă negativă.
• prin intermediul acestora se tematizează „estetica urâtului" - laitmotiv al întregului volum.
• modernismul „Florilor de mucigai" se evidențiază prin utilizarea limbajului nepoetic: argoul,
jargonul, limbajul popular, arhaic, uneori colocvial, dar și prin cuvinte din sfera religioasă; prin
valorificarea expresivității stilului oral și alternanța versului clasic cu cel liber; prin ipostaza de
„poet damnat” și acceptarea cu răceală a acestei identități; tematizarea „esteticii urâtului”.