“Flori de mucigai” (1931)

-T.Arghezi
“Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.”

1. TITLUL
Titlul este un element paratextual, sugestiv și sintetizator, care creează universul de
așteptare al lectorului. El este analitic și omonim cu titlul volumului. Din punct de
vedere morfologic, este alcătuit din două substantive comune. Denotativ, titlul
trimite cu flori aflate în putreziciune. Conotativ, acesta este un oximoron. “Florile”
exprimă frumosul, emoția, transpuse în versuri. Acest substantiv generează în
poezie un câmp semantic (“unghia îngerească”, “stihuri fără an”, “stihuri de
groapă”). “Mucigaiul” este semnificativ pentru ceea ce denumește un mediu al
carcerei, nepotrivit scrierii și lipsit de inspirație. Acest substantiv dă naștere unui
câmp semantic („întuneric”, „singurătate”, „puterile neajutate”). Mucigaiul este un
conglomerat de bacterii care conlucrează la distrugerea întregului. AȘADAR,
“florile de mucigai” simbolizează frumusețea care poate fi descoperită chiar ți într-
un mediu ostil al damnării și al întunericului.

2. DOUĂ IDEI POETICE

O idee poetică se desprinde din prima strofă, care este alcătuită din 3 secvențe
lirice. PRIMA secvență lirică surprinde condiția neobișnuită a poetului. Primul
vers “Le-am scris cu unghia pe tencuială” vine în continuarea titlului, reluând
metafora florile de mucigai, prin pronumele personal “le”. Secvența redă o
experiență din trecut, idee exprimată prin verbul la indicativ perfect compus “am
scris”. Cel întemnițat scrie într-un mediu închis, imagine a carcerei, spațiu limitat,
ostil, desemnat prin: “tencuială” și “părete”, metafore ale spațiului claustrant,
căruia îi lipsește flacăra vie a harului divin. „Întuneric” și „singurătate”, metafore
ale existenței captive în mediul terestru. Epitetul „firida goală” marchează mediul
nepotrivit scrierii și generează impresia de captivitate a spiritului. Condițiile grele
de viață îi îneacă forța creatoare, procesul poetic de scris este marcat de schimbări
fundamentale, față de cel cunoscut: instrumentul (cu unghia), locul (pe un părete),
timpul (pe întuneric), starea (în singurătate). Epitetul “puterile neajutate” îl
desemnează pe poet, care transformă în poezie experiențele sale, dar nu se bucură
de susținere divină, precum evangheliștii reprezentați prin simboluri: Luca-„taur”,
Marcu-„leu”, Ioan-„vultur”. Motivele literare: taur, leu, vultur și epitetul „unghia
îngerească” evidențiază inspirația. TAUR= simbol al puterii și întruchipează
pământul. LEU= simbol al curajului și întruchipează focul. VULTUR= simbol al
înțelepciunii și întruchipează aerul. Dintre cele 4 elemente universale lipsește apa,
la care aspiră eul liric, dornic de inspirație.
A DOUA secvență lirică definește poezia, sinonimă cu „stihurile”. Stihurile “fără
an” sunt scrise într-un prezent continuu, fără perspectiva unui viitor. Stihurile “de
groapă” sunt produse într-un mediu întunecat, căci presupun experiența coborârii
în infern. Senzațiile de sete și de foame, desemnează ipostaza eului liric de păcătos,
de om supus dorințelor. Păcătosul este robul care dorește inspirație („sete de apă”)
dar nu o are („foame de scrum”). Stihurile „de acum” permanentizează actul
creator prin efort sisific.
A TREIA secvență lirică surprinde tentativa eșuată de a scrie („mi s-a tocit unghia
îngerească”). Nemaiputând să scrie, eul liric nu se mai percepe pe sine ca eu poetic
„sau nu o mai am conoscut”.
O altă idee poetică reiese din a doua strofă și reprezintă nevoia eului liric de a
aborda alt tip de versuri din moment ce nu are inspirație. Eul liric își raportează
experiența la realitatea exterioară, caracterizată prin „întuneric” + disoluție
(„ploaia”) + agresivitate (‚bătea”). Acestea creează imaginea unui univers ostil,
evidențiat prin noapte și ploaie (simboluri ale degradării) „Era întuneric” „ploaia
bătea departe afară”. Mediul devine o metaforă a existenței infernale unde ordinea
este înlocuită cu dezordinea, unde valorile divine sunt răsturnate și lumea devine o
copie nereușită a planului sacru. Atmosfera sufocantă a spațiului carcerat,
presupune desprinderea ființei de orice manifestare umană. Spațiul închis îl
depersonalizează pe deținut, îl coboară la o condiție inferioară. În acest context,
opțiunea finală a eului liric este creația literară („și m-am silit să scriu cu unghiile
de la mâna stângă”). Poezia este înțeleasă ca putere de a-și arăta talentul și de a
opri suferința; modalitate de a se exprima pe sine și de a rămâne om; încredere în
forțele proprii, în momentele dificile ale sorții; gest de integrare în lume prin
sacrificiu cu funcție catharctică / purificatoare. În poezia argheziană, urâtul
înseamnă o nouă șansă de renaștere a lumii; urâtul există pentru a da naștere
frumosului artistic.

3. RELAȚII DE SIMETRIE ȘI OPOZIȚIE

Mesajul poetic se conturează pe baza relațiilor de simetrie și de opoziție. Poezia se
structurează pe 2 planuri: interior și exterior. Astfel, cele două structuri redau
imaginea tărâmului infernal al închisorii, care devine metaforă atât pentru existența
cotidiană cât și pentru destinul poetului lipsit de inspirație. Eul liric se află
simbolic într-o carceră, ajuns acolo în urma unei coborâri în infern, separat de
izvorul oricărei surse de lumină. Faptul că eul liric se zbate într-un univers închis,
demonstrează că aspirațiile umane sunt frânte, lipsite de putere și de împlinire. De
aceea, poetului i se tocește unghia îngerească, instrumentul de scriere divină,
pierzând legătura cu simbolurile sacre, reprezentate de cei trei evangheliști și de
viețuitoarele ce întruchipau calitățile lor morale. Totuși, eul liric, cu toate că
trăiește o experiență negativă, nu se consideră un damnat. Pierzând inspirația, a
lăsat să-i crească o unghie demonică cu care va scrie “pe întuneric” „în
singurătate” poezia „florilor de mucigai”. Astfel, s-a adaptat condițiilor grele de
trai, pentru a face față încercărilor.
4. DOUĂ TRĂSĂTURI DEZVOLTATE ALE MODERNISMULUI
O trăsătură a modernismului este condiția creatorului care aflându-se într-un
mediu nepotrivit actului creator artistic și departe de lumina divină, se află în
rândul celor decăzuți social. Eul liric se află în ipostaza unui rob care nu își poate
alege drumul. El se află în ipostaza unui anti-erou căci cunoaște înfrângerea
sinonimă cu lipsa inspirației. Versurile sale par scrise în întunericul absolut al
închisorii, spațiu unde omul supraviețuiește cu dificultate. În ipostază demonică,
damnare, suferință, neliniște, definită prin singurătate. Această stare se definește ca
îndepărtare totală de Dumnezeu, specifică spațiilor infernale, în care poezia devine
singura sursă de salvare prin purificare estetică. Eul liric creează poezie și în lipsa
inspirației, ceea ce presupune efort prin căutarea continuă a “cuvântului potrivit”.
Mâna dreaptă obosește (“mi s-a tocit unghia îngerească”), ceea ce presupune o
adaptare la realitatea infernului pentru a salva poezia („m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă”).

O altă trăsătură a modernismului este estetica urâtului, un concept introdus în

literatura română de T. Arghezi, care îl preia de la scriitorul francez Charles
Baudelaire. Autorul francez a lărgit conceptul de frumos, integrându-i înțelegerea
răului. Prin estetica urâtului, a fost evidențiat limbajul șocant, folosit ca modalitate
de avertizare asupra imperfecțiunilor vieții și sursă de inspirație. Pentru T. Arghezi,
„Florile de mucigai” este metaforă care exprimă estetica urâtului, punctul uluim al
descompunerii umane și a metriei de la care poate începe o nouă purificare. DE
FAPT, T. Arghezi introduce în literatură cuvinte din toate sferele vocabularului,
multe fiind evitate până la el, aceste cuvinte pot exprima orice aspect al realității,
indiferent dacă este frumos sau urât. ASTFEL, estetica urâtului dă naștere unei
poezii a jocului, poetul fiind un jucător cu cuvinte, adică poet modern.