TUDOR ARGHEZI – FLORI DE MUCIGAI

! - TUDOR ARGHEZI E UN POET MODERNIST, APARȚINÂND PERIOADEI

INTERBELICE A LITERATURII.

1. Apariție. Încadrare în volum.

Apariția volumului Flori de mucigai (1931) este consecința unei experiențe de
viață : perioada de detenție, la închisoarea Văcărești, din motive politice. Asfel ia
naștere un univers care prezintă suflete uitate de oameni și de Dumnezeu, o lume a
păcatului, a hoților, prostituatelor, ucigașilor. Cu toate acestea, artistul are speranța că
există puțină frumusețe și omenie chiar și în ceea ce e urât.
În privința exprimării poetice, la T. Arghezi se remarcă influența poetului
francez Charles Baudelaire ( autorul volumului Florile răului), întemeietorul esteticii
urâtului în literatura universală.
Volumul Flori de mucigai descrie mediul social al închisorii, iar poezia cu
același nume, inititulată sugestiv Flori de mucigai, marchează o înnoire a limbajului,
un mod original de a scrie.
,, Am ales cuvinte virginale, cuvinte puturoase, cuvinte cu râie, cuvinte care
asaltează ca viespele sau te liniștesc ca răcoarea, cuvinte fulgi, cuvinte cer, cuvinte
metal”.
2. Încadrare în temă:
Poezia e o artă poetică definită ca specie a genului liric în care se evidențiază
un ansamblu de trăsături care compun viziunea despre lume și viață a unui autor,
despre menirea lui în univers și despre misiunea artei sale, într-un limbaj literar care îl
particularizează.
Confesiunea care deschide volumul avertizează cititorul că versurile ce vor
urma sunt rodul trudei omenești, sunt slove făurite, căci inspirația de natură divină
este exclusă într-un asemenea mediu.
3. Semnificația titulului:
Titulul poeziei este un oximoron datorită alăturării cuvântului floare, simbol al
frumosului, al vieții, cu mucigai, care simbolizează urâtul, degradarea, moartea.
Florile sunt fărâma de frumusețe a sufletului celui condamnat pentru o anumită vină
să trăiască în vecinătea descompunerii și morții.

1
 4. Structura poeziei:
Poezia are două strofe inegale, care pot fi împărțite în patru secvențe lirice:
a) - Marcă a prezenței eului liric în text: am scris
- Scrisul cu unghia pe tencuială este o dovadă a dorinței mistuitoare de a crea,
de a lăsa mărturie urmașilor, dar exprimă și un efort imens, un sacrificiu.
- Întunericul, singurătatea, firida goală ( spațiu închis) constituie un mediu
prielnic pentru meditație, pentru întoarcerea către eul personal.
- Versurile sunt rodul sinelui, rodul propriei munci pentru că slova de foc,
inspirația divină a părăsit creatorul. Puterile sunt neajutate căci taurul, leul (
simboluri ale puterii), vulturul ( simbol al aspirației către absolut) care au
lucrat împrejurul evangheliștilor Luca, Marcu, Ioan nu pot pătrunde în mediul
viciat al închisorii.
b) - Versurile izvorâte din propriul suflet și consemnate cu sacrificiu sunt stihuri
fără an ( eterne), stihuri de groapă ( prevestesc moartea), de sete de apă ( dorința
de viață), de foame de scrum ( crearea unei lumi marginale și nefolositoare ca și
scrumul).
- Setea și foamea nu mai sunt cele biologice, ci ascund setea de cunoaștere și
foamea de absolut.
c) Metafora ,, unghia îngerească” sugerează capacitatea de a scrie folosindu-se de
inspirația divină. Dar aceasta este tocită, deși speranța de regenerare există: Am
lasat-o să crească. Și această speranță este deșartă, iar înstrăinarea de actul
creației nu întârzie să apară: și nu a mai crescut/ Sau nu o mai am cunoscut”.

A doua strofă ( ultima secvență lirică) debutează cu o constatare aparent detașată:

Era întuneric. Acest întuneric din interior ( din încăpere, dar și din suflet) ascunde aspirația
către lumină, către cunoaștere, către eliberare spirituală.
Creatorul își urmează menirea chiar dacă acest fapt înseamnă sacrificiu: și mă durea
mâna ca o gheară. Înlocuirea unghiei îngerești pe care o folosise până atunci cu unghiile de
la mâna stângă echivalează cu renunțarea conștientă la adevărul divin și adoptarea unei alte
soluții: pactul cu forțele răului, cu lumea păcatului din închisoare.

2
5. Concluzie:
Nicolae Balotă afirmă că, odată cu publicarea acestui volum, Arghezi devine
un cronicar al infernalilor, scriind o poezie a damnării. Semnele coborârii în infern
pot fi recunoscute în ruptura cu aproape tot ce a însemnat pentru poet, mai înainte,
poezie.