Poezia a aparut in fruntea volumului Poemele luminii (1919).

Este in egala masura o arta poetica si o poezie

filozofica de cunoastere.
Poezia nu este o arta poetica obisnuita pentru ca Blaga nu vorbeste nicaieri clar, explicit, despre rosturile
poeziei si ale poetului. Aceasta diferenta devine mai evidenta, daca comparam poezia cu Testament de Tudor
Arghezi. Spre deosebire de Arghezi, care isi exprima clar conceptia despre izvoarele poeziei, despre
instrumentele ei, despre misiunea poetului si a poeziei, poezia lui Blaga cuprinde un continut incifrat pentru
a carui intelegere este necesara raportarea la conceptia sa filozofica.
Poetul concepe lumea ca pe o corola de minuni, care cuprinde tainele ce apar in calea omului. Poetul
foloseste metafore pentru a sugera tainele care se ofera cunoasterii omului; deci flori, ochi, buze,
morminte inseamna natura, omul, iubirea, cuvantul, moartea.
Paralel, poetul procedeaza la o singularizare a eului sau poetic; oamenii obisnuiti, prin cunoasterea lor
rationala, paradisiaca, distrug aceste taine. Poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, luciferica, nu
ucide tainele universului:
Folosind conjunctia adversativa dar, poetul insista asupra opozitiei fundamentale dintre felul sau de
cunoastere si cunoasterea celorlalti. Tot in acelasi scop poetul foloseste si o comparatie expresiva: asa cum
razele lunii maresc taina noptii, poetul, prin cunoasterea sa intuitiva, metaforica, imbogateste lumina lumii:
In Pietre pentru templul meu Blaga marturisea ca misiunea poetului nu este de a descifra tainele ci de a
transforma in taine si mai mari. Aceeasi idee este exprimata prin versurile:
La baza cunoasterii si a actului poetic poetul pune iubirea:.
Iubirea nu are la Blaga doar o functie sentimentala, ci reprezinta o modalitate de cunoastere, de patrundere
in misterele universului. Blaga sugereaza ca numai dintr-o astfel de iubire pentru lume, pentru valorile vietii
si numai dintr-o astfel de cunoastere intuitiva, luciferica, se poate naste poezia.
Misiunea poetului este deci de a amplifica tainele universului, de a intui in formele concrete (flori, ochi, buze,
morminte) marile taine, esenta lucrurilor si a fenomenelor.
Poezia inseamna deci intuirea in concret, in particular a universului, patrunderea intuitiva in esenta
fenomenelor. Poezia este deci o viziune poetica a lumii. La baza ei sta cunoasterea metaforica, luciferica,
si iubirea.
Rolul poetului este de a proteja si de a amplifica misterele lumii.
Ceea ce priveste realizarea artistica, se remarca capacitatea poetului de a plasticiza idei abstracte. Astfel el
foloseste un sir de metafore: corola de minuni, flori, ochi, buze, morminte, lumina altora, luminea mea, etc.
pentru a reda conceptia sa despre cunoastere si creatie.
Cuvantul-cheie este taina, redat metaforic prin vraja nepatrunsului ascuns, adancimi de intuneric, sfant
mister,intunecata zare, nentelesuri si mai mari, taina.
Poetul isi realizeaza diascursul liric exclusiv in vers liber.
Poezia este alcatuita din 20 de versuri, alternand 6 versuri scurte si foarte scurte cu 14 versuri lungi si foarte
lungi. Intregul discurs liric este construit pe opzitia termenilor principali, cunoasterea poetica, luciferica, si
cunoasterea poetica, lumina mea. Pentru lumina altora exista un singur verb: sugruma, dar se subintelege si
celelalte verbe: strivesc, ucide, nu sporeste, nu imbogateste, nu iubeste. Opozitia este marcata gramatical si
prin conjunctia adversativa dar (dar eu / eu cu lumina mea) si prin conjunctia cauzala caci (caci eu
iubesc).
Poezia se constituie astfel intr-o marturisire lirica a unui crez artistic si a unei conceptii filozofice depsre
cunoastere. Ea este semnificativa si pentru lirismul reflexiv, metaforic a lui Blaga.

Poezia face parte din volumul Lauda somnului(1929), volum, care se impune printr-o originalitate
incontestabila. Poezia apartinand acestui volum prezinta un univers in destramare cufundat intr-o stare
hipnotica. Imaginea acestui univers in destramare este surprins foarte bine in versuri:
pretutindeni e o tristete, e o negare, e un sfarsit
Poetul trateaza intr-o maniera personala o serie de mituri biblice, in acest sens este semnificativa
marturisirea sa:E adevarat ca in poezia mea sunt frecvente si motive mitice, chiar teologice. Dar de aceste
elemente uzez in chipul cel mai liber, ca mijloace de expresie poetica. Motivele nu sunt tratate dogmatic. Le
folosesc in sens totdeauna creator, liber, le modific si le amplific dupa necesitati. Nascocesc motive mitice la
fiece pas fiindca fara o gandire mitica nu ia fiinta, din pacate sau din fericire, nici o poezie.
Blaga prelucreaza creator, liber, mitul genezei, mitul cristic, mitul invierii mortilor, mitul sfantului Ioan, mitul
sfantului Gheorghe. Unul dintre miturile fundamentale este Paradisul. In conceptia poetului, dupa izgonirea
din Paradis divinul sacru s-a retras din lume, rupandu-se definitiv legatura cu omul.
Punctul de plecare este un motiv biblic: si izgonind pe Adam l-a asezat in preajma raiului celui din Eden si a
pus heruvimi si sabie de flacari valvaitoare sa pazeasca drumul spre pomul vietii (Facerea)
Prelucrand liber acest motiv biblic, Blaga creaza imaginea unei lumi moderne, a pacatelor, a unei lumi in
destramare, din care divinul si sacrul lipsesc cu desavarsire. Poetul procedeaza la o desacralizare a
simbolurilor crestine. Astfel ingerul de la poarta Paradisului numai tine in mana decat un cotor de spada fara
de flacari:
Portarul inaripat mai tine intins
un cotor de spada fara de flacari.
Deci sabia de flacari valvaitoare din Biblie devine la Blaga cotor de spada, sugerand pierderea sacralitatii.
Portarul inaripat devine un paznic inutil al unui taram, care si-a pierdut atributele esentiale. Peste tot
domineste o tristete metafizica, o dezolare, un sentiment al inutilitatii:
Nu se lupta cu nimeni, 29379zol39mce1m
dar se simte invins.
Blaga procedeaza la o umanizare, la o tratare in maniera profana a figuratiei biblice. Astfel serafimi, cu parul
ninsinseteaza dupa adevar; arhanghelii ara cu pluguri de lemn, plangandu-se de greutatea aripelor;
porumbelul sfantului duh stinge cele din urma lumini; ingerii goi se culca in fan, zgribulind de frig:
Si in aceasta poezie se intalneste simbolul fantanii, care sugereaza adevaruri fundamentale, care se refuza
cunoasterea, de exemplu:
Apa vie, care ar putea dezvalui omului taina de dincolo, refuza omului aceasta dezvaluire si anunta
momentul dramatic, inevitabil, cand sacrul, divinul, se vor retrage definitiv din lume:
Ultima parte a poeziei exprima moartea mitului, a fanteziei, a imaginatiei. Sensul fundamental al poeziei este
ca lumea moderna, desacralizata, demitizata, nu mai intelege glasul de sus, glasul divinitatii. Tristetea,
dizolarea sunt determinate de sentimentul retragerii divinului din lume.
Din punct de vedere stilistic poezia se remarca plin simplitate; metaforic poetul sugereaza destramarea
mitului despre Paradis, dar si destramarea lumii pentru ca pierderea credintei transforma lumea, pamantul
intr-un trup trist. Sentimentul de tristete provine deci din constientizarea ruperii de cosmic, de divin.
Intregul discurs liric este alcatuit din doua sfere conceptuale.
Prima, alcatuita din elemente, care sugereaza paradisiacul: portarul inaripat, serafimi, arhangheli, ingeri,
porumbelul sfantului duh, apa vie; in cealalta sfera conceptuala intra toate determinarile care sugereaza
destramarea Paradisului: cotorul de spada fara de flacari, parul nins, ingerii goi zgribulind, greutatea aripelor.
Invocatia vai mie, vai tie actualizeaza criza. Discursul liric se alcatuieste, creste din secvente disparate, dar
care in final alcatuiesc un tot unitar, oferind imaginea lumii moderne, care a pierdut contactul cu sacrul,
miticul, divinul.