Tema și viziunea despre lume în „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” face parte din primul volum de versuri al lui
Lucian Blaga , „Poemele iubirii”(1919), în care poetul propune o cosmologie bazată pe
principiul forței primordiale reprezentate de lumină.

Sunt prezentate trăsături care fac posibilă încadrarea operei în curentul

modernism.

Un prim element de modernitate îl reprezintă sistemul filozofic a lui Blaga asupra

problemei cunoașterii. Opera este o meditație lirică de cenzură transcendentă, o „ars poetica” ce
situează nașterea poeziei sub semnul cunoașterii apofatice, negative, prin amplificarea misterului
existențial, a tainelor lumii. Teoretizând, ca filozof, Blaga renunță „cu bucurie la cunoașterea
absolutului”,deoarece numai așa, prin poezie, poate să proiecteze „în misterul lumii un înțeles”.
În concepția sa cunoașterea se întrupează într-o dihotomie: luciferică și paradisiacă, poetul
optând pentru prima cale, deoarece consideră că adevărata cunoaștere este cea care potențează
misterul,fiind sigura modalitate de a imita actul divin al creației realizat de Marele Anonim.
Noutatea metaforei reprezintă un alt element de modernitate. „Corola de minuni a lumii” este o
metaforă complexă, revelatorie, chiar în sensul dat de Blaga acesteia, care păstrează puritatea
originară a cunoașterii, varietatea infinitelor forme ale frumosului. Însăși existența omului se
interferează ce aceste umbre de întuneric și de lumină, sporind ansamblul de mistere ale
universului. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a
absolutului, prin ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universului. Metaforele –
simboluri din partea vizibilă a acestui univers sunt semne ale fragilității, puternic încărcate
semantic, terminale ale unor imense zone ale misterului, care invită la infinita cunoașterii.
Metaforele enumerate surprind temele majore ale creației poetice, imaginate ca petalele unei
corole uriașe care adăpostește misterele lumii: flori –viața/ efemeritatea/ frumosul, ochi –
cunoașterea/ contemplarea poetica a lumii, buze - iubirea/ rostirea poetica, morminte - tema
morții/ eternitatea/ transcenderea.

Sunt prezentate secvențe relevante pentru tema și viziunea despre lume.

Concepția poetului despre cunoaștere este exprimată artistic prin opoziția dintre
metaforele revelatorii „lumina altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și „lumina
mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv). Rolul poetului nu este de a descifra tainele
lumii și de a le ucide astfel („Lumina altora/ sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”), ci de a le
adânci misterul prin creație: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”. Lumina are, în viziunea
lui Blaga, o valență dublă: există una pozitivă, care determină cunoașterea transcendentă,
luciferică, și o lumină negativă, care instituie, paradoxal, cunoașterea de tip pozitiv,
„paradisiacă”, rațională și ineficientă.
 Viziunea despre lume se circumscrie orizontului misterului, un concept central la Blaga,
în opera filozofică și în cea poetică. Motivul lunii este un factor potențator de mister și de
cunoaștere , cu aceeași forță de cuprindere, orientată, de această dată, nu spre orizontul cosmic,
infinit, al aștrilor, ci către penumbra intermundiilor, a tainelor profunde în infinitul mic,
materializate simbolic „în flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Împrumutând din lumina lunară
(„eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”), poetul oficiază el însuși un act de creație, săvârșită
sub semnul exploziei de lumină. Nu este însă una devastatoare, ci „tremurătoare”, subtilă,
creatoare de mister și de valori estetice, profund umane. „Lumina altora”, încredințată
cunoașterii limpezi, „paradisiace”, excesiv raționale, se dovedește brutală, „sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”, anulează șansa unei noi creații. Întunericul este ,
la Blaga, magma primordială, din care se modelează, prin lumină, lumea, dar și sursa unei
inepuizabile inspirații poetice, cultivată și menținută prin iubire, „căci eu iubesc/ și flori și ochi și
morminte”.

Sunt prezentate elemente de construcție ale poeziei moderniste.

Din punct de vedere compozițional, poezia cuprinde trei secvențe marcate, de obicei, prin
scrierea cu inițială majusculă a versurilor. Pompiliu Constantinescu reduce tehnica poetică la „o
amplă comparație, ca un termen concret, de puternic imagism, și un termen spiritual de
transparentă înțelegere”. Prima secvență exprimă concentrat , cu ajutorul verbelor la forma
negativă – „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)” - , atitudinea poetică față de tainele lumii –
refuzul cunoașterii logice, raționale. A doua secvență , mai amplă, se construiește pe baza unor
relații de opoziție: eu – alții, „lumina mea” – „lumina altora”. Metafora luminii, emblematică
pentru opera poetică a lui Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează
cunoașterea. Finalul poeziei constituie o a treia secvență, cu rol conclusiv, deși exprimată prin
raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este un act de contemplație („tot…se
schimbă…sub ochii mei”) și de iubire („căci eu iubesc”).

Un alt element de construcție al operei este reprezentat de registrul stilistic. Lucian Blaga
transferă în câmp imaginar o atmosferă profundă a misterului, folosind cuvinte din sfere
semantice diferite: „flori”, „buze”, „morminte”, „vrajă”, „zare”. Poetul operează cu interferențe
de registre stilistice, specifice domeniului filozofic și imaginarului poetic, într-o permanentă
trecere de la negativ la pozitiv și invers, pentru a reduce dihotomia universului material și a
accede într-un alt spațiu, nemărginit, în care eternitatea poate fi mai ușor regăsită. Cele patru
simboluri dominante ale textului , „flori”, „ochi”, „buze” și „morminte”, constituie elemente ale
spațiului spiritual în care se mișcă poetul. Adverbul de întărire „și” accentuează, prin aglomerare,
legătura dintre aceste patru elemente, păstrând totuși și sensul principal de conjuncție, care
alcătuiește o enumerație plină de semnificații. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei
imagini realizate prin comparația amplă a elementului abstract, de ordin spiritual, cu un aspect al
lumii materiale, termen concret, de un puternic imagism. O altă particularitate stilistică este
cultivarea cu predilecție a metaforei revelatorii, care caută să evidențieze un mister esențial
pentru însușii conținutul faptului, dar și a „metaforei plasticizante”, care dă concretețe faptului.
 În ceea ce privește prozodia, poezia este alcătuită din douăzeci de versuri libere, în metru
diferit, expuse tipografic în versuri lungi și scurte.

Un alt element de construcție al poeziei îl reprezintă relațiile de opoziție. Eul este simbol
indirect al ocrotirii și anticipează, prin negațiile verbale, opoziția eu/ alții: „eu nu ucid”/„alții
ucid”, „eu nu strivesc”/„alții strivesc”. Metafora „luminii”, emblematică pentru opera poetică a
lui Lucian Blaga, inclusă în titlul volumului de debut, sugerează cunoașterea. Dedublarea
„luminii” este redată prin opoziția dintre metafora „lumina altora”(cunoașterea de tip rațional,
logic) și „lumina mea”(cunoașterea poetică, de tip intuitiv). Antiteza este marcată și grafic,
pentru că versul liber poate reda fluxul ideatic și afectiv. În poziție mediană sun plasate cel mai
scurt („dar eu”) și cel mai lung vers al poeziei („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.)
Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui personal „eu”, verbul la persoana I singular,
formă afirmativă „sporesc (a lumii taină)”, afirmă opțiunea poetică pentru un mod de cunoaștere
– „cu

În concluzie, având în vedere trăsăturile poeziei moderniste, secvențele relevante pentru

tema și viziunea despre lume,cât și elementele de construcție ale operei, putem afirma că arta
poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga aparține Modernismului
printr-o serie de particularități de structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii,
intelectualizarea emoției, influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile
prozodice.