,,EU NU STRIVESC

COROLA DE MINUNI A
LUMII”
PR EZENTAR E R EA L IZATĂ D E: KL ETT D EB OR A
PROF ESOR C OOR D ONATO R : C Â ND EA TER EZA
C OL EGIUL NAȚIONA L „,LU C IA N B L AGA”
ÎNȚELEGEREA TEXTULUI- SINTEZĂ
„EU NU STRIVESC COROLA
DE MINUNI A LUMII”
 Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide
programatic volumul de debut al lui Lucian Blaga, „Poemele
luminii”, publicat în 1919, constituindu-se într-o explicită
„ars poetica” în care autorul își exprimă, într-o manieră
inedită și ușor polemică, ideile despre rolul creatorului în
lume, despre poezie ca formă de cunoaștere și despre
relația eului cunoscător cu misterul, toate aceste teme
ilustrând viziunea modernist-expresionistă a poetului
asupra lumii.
 Această poezie este „ars poetica”, ideile fiind reprezentative
pentru modul în care poetul se raportează la creație și la
univers. Ideile, desprinse dintr-o suită de reprezentări
poetice, sunt, în linii mari, aceleași cu ideile enunțate
teoretic și sistematic în „Cunoașterea luciferică” din 1933,
volum integrat în „Trilogia cunoașterii”.
 Este o ARTĂ POETICĂ MODERNĂ, pentru că interesul autorului este deplasat
de la tehnica poetică la relația „poet-lume”, „poet-univers” și „poet-creație”. Opera
depășește simpla raportare la creator și creație, trădând conexiuni cu timpul, cu
lumea și cu universul. Opoziția poet-lume în raport cu misterul e explicată prin
termenii aflați în relație de antonime, „eu", „lumina mea", „sporesc”, „lumina altora",
„strivește”, în timp ce relația de consubstanțialitate cu universul este reflectată în
comparația sensului cunoașterii poetice cu acela al astrului selenar; raportarea la
cosmic, la limitat, e sugerată de metafora: „corola de minuni a lumii". CREAȚIA este
mijlocitor între EU și LUME: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/(…)/căci eu
iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”, universul armonios este sumă
permanentă de taine, imaginate ca petalele unei corole uriașe, a cărei frumusețe
fragilă nu este garantată decât de integritatea totalității petalelor ei, adică a misterelor
lumii. Iubirea devine modalitate de cunoaștere a lumii prin trăirea nemijlocită a
formelor concrete, iar poezia reprezintă intuirea în particular a universalului.
 De asemenea, este o artă poetică modernă pentru că dezvoltă concepția originală a
lui Lucian Blaga despre creație și creator. În viziunea lui L. Blaga, poezia este un act
de creație, eul poetic fiind un Orfeu modern ce participă la reconstrucția lumii prin
limbaj, în timp ce iubirea desemnează o cale de cunoaștere a misterelor lumii prin
trăirea nemijlocită a formelor concrete sub care acestea se înfățișează, „... eu iubesc
și flori și ochi și buze și morminte". Poezia înseamnă intuirea în particular a
universalului, iar creația este o răscumpărare a neputinței de a cunoaște absolutul.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o meditație filosofică cu profunde
accente lirice, o confesiune pe tema cunoașterii, care în viziune blagiană este
paradisiacă – (,,lumina altora sugrumă vraja”) misterul fiind parțial redus cu ajutorul
logicii, al intelectului – și luciferică – (,,eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”) ce
potențează misterul, îl revelează prin trăirile interioare, prin imaginația și starea
poetică.
 Însuși poetul, afirma că omul este situat în „orizontul mitului și al
misterului”, este el însuși un mister într-un sistem infinit de mistere,
trăiește „întru mister și pentru revelare”; implicit, eul liric, poziționat
egocentric, este destinat să participe la actul creației: „Omul trebuie să
fie un creator– de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului”-
„Pietre pentru templul meu”. Poezia exprimă astfel, poziționarea eului
liric în lumea înțeleasă ca taină. Optând pentru cunoașterea luciferică,
specifică oamenilor de geniu care iubesc misterul, poetul desemnează
propria cale – adâncirea misterului și protejarea tainei prin creație:
„sporesc a lumii taină”, „îmbogățesc”, „iubesc”. În aceeași manieră,
exprimă opțiunea pentru minus-cunoaștere într-un "Aforism" :
„Câteodată, datoria noastră în faţa unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim aşa mult încât să-l prefacem într-un mister şi
mai mare.”- „Pietre pentru templul meu"
 Tema operei este reprezentată de atitudinea poetică specifică în fața
marilor taine ale universului: cunoașterea lumii în planul creației,
posibilă doar printr-o comunicare afectivă totală, prin iubire. Poetul
optează pentru cunoașterea prin iubire, iar atitudinea față de tainele
universului nu presupune cunoașterea lor pe cale rațională, ci
potențarea tainelor prin contemplarea nemijlocită a formelor concrete
sub care se desfășoară.
CARACTERUL MODERNIST al operei este susținut de
intelectualizarea emoției, noutatea metaforei, înnoirile
prozodice și influențele expresioniste.
Dintre direcțiile de manifestare ale modernismului
interbelic, Blaga se plasează de la sine în teritoriul
expresionismului prin exacerbarea eului creator, sentimentul
absolutului, interiorizarea și spiritualizarea peisajului,
tensiune lirică.
1. Un prim aspect specific modernismului, cu precădere, modernismului expresionist
este interesul pentru mituri și mistere, luciditatea în actul creației, "sensibilitatea
inimii" fiind înlocuită de „sensibilitatea imaginației", produs al intelectului, ceea ce
înseamnă că poezia are un sens filozofic secundar. Poezia se intelectualizează și
dobândește o tematică filozofico - existențială, fiind, așadar, o transfigurare
artistică a conceptelor fundamentale desprinse din filosofia blagiană: conceptul
de cunoaștere, originalitatea metaforei și conceptul de stil, RAPORTAREA LA
FILOZOFIA KANTIANĂ (CUNOAȘTEREA PE CALE INTUITIVĂ) - SE VA DEZVOLTA
LA ARTĂ POETICĂ - INTUIREA ÎN PARTICULAR A GENERALULUI. Opera este
organizată pe opoziția dintre cunoașterea luciferică, artistică, prin iubire, „lumina
mea” și cea paradisiacă, rațională, „lumina altora”, ambele fiind concretizate în
1931, în lucrarea filosofică „Trilogia cunoașterii”. Cunoașterea luciferică denumită
și cunoașterea poetică, intuitivă, are ca verbe reprezentative pe cele care
demonstrează refuzul sensului mecanicist al atitudinii poetice: „nu strivesc”, „nu
ucid”, „îmbogățesc”, „iubesc”, în timp ce cunoașterea paradisiacă, rațională este
introdusă de verbe ce sugerează dorința de a concretiza misterele, sensul
mecanicist al cunoașterii fiind sintetizat în verbul „sugruma". Relația dintre
viziunea autorului asupra poeziei și modernismul expresionist se concentrează în
jurul unor aspecte relevate în textul poetic: exacerbarea eului creator ca factor
decisiv în raportul interrelațional stabilit cu cosmosul, un eu egocentric - „dar
eu/eu cu lumina mea/sporesc a lumii taină" , sentimentul absolutului,
interiorizarea și spiritualizarea peisajului - „largi fiori de sfânt mister", tensiunea
lirică. CONEXIUNI CU MITOLOGIA - ORFEU, RITUAL ORFIC, CU RELIGIA -
FILOZOFIA PATRISTICĂ
2. Un alt aspect al apartenenței operei la modernism este
reprezentat de utilizarea și valorificarea principiului sincronismului,
prin raportarea la dimensiunea filosofică a existenței. În viziunea
poetului, omul, spre deosebire de cel bergsonian (specific filosofiei lui
Henri Bergson), dominat de instincte, trebuie să fie un potențiator de
mistere, Autorul își propune să contemple și să interiorizeze formele
concrete sub care se înfățișează misterele, regăsite în „flori, ochi, buze
și morminte”. Metaforele enumerate surprind temele majore ale creației
poetice, imaginată sub forma petalelor unei corole uriașe, care
adăpostește misterul lumii: „florile” desemnează viața, efemeritatea,
frumosul, misterul natural și estetic, taina înfloririi și a rodirii, „ochii”
reflectă cunoașterea, contemplația poetică a lumii, misterul cunoașterii
și autocunoașterii, „buzele” devin sugestii ale Erosului și ale misterului
comunicării, ale rostirii poetice, iar „mormintele” conturează misterul
eternității și morții. La un alt nivel al interpretării simbolice, florile pot
reprezenta prima treaptă a cunoașterii – cea a percepției senzoriale,
ochii sunt un spațiu al întâlnirii dintre eu și lume, o deschidere a
universului interior spre tot ce înconjoară ființa, buzele pot semnifica
ideea cunoașterii prin cuvânt, prin Logos și a cunoașterii prin Eros, iar
mormintele sunt metafore ale cunoașterii prin asumarea tradiției și
păstrarea legăturii spirituale cu străbunii.
• Într-un volum dedicat lui Lucian Blaga - Pop, Ion, Lucian Blaga:
universul liric, Editura Paralela 45, Pitești, 1999., Ion Pop
remarca trei etape lirice, trei vârste și trei moduri de raportare la
sine și lume. Regăsim în „Poemele luminii” un Blaga solar, avid
de corporalitate, vitalist, dionisiac și senzorial;
• O a doua etapă lirică o reprezintă la Blaga aceea a decepției, a
așa-zisei „tristeți metafizice” – după cum este intitulat și un
poem – , unde „actualitatea istorică apare ca degradare,
deteriorare a purelor obârșii”, unde unitatea, pierdută, se
traduce printr-o constatare resemnată a conflictului
ireconciliabil dintre lume și spiritual, dintre experiența
fenomenală și sfera esențelor: „Marea obsesie a eului alienat
rămâne aceea a restaurării relației exemplare cu o lume
«paradisiacă», a ieșirii din mișcarea destructivă a «marii
treceri»” Zonele de interes ale liricii lui sunt acum acelea de
eludare a realului, de respiro metafizic și reflecție amară.;
• O a treia stază poetică blagiană o reprezintă aceea a calmului, a
echilibrului regăsit, unde poezia devine mai abstractă, iar
întrebările, deși fără răspuns, nu mai necesită unul, fiindcă eul
și-a găsit pacea în precaritate.
• Ovid S. Crohmălniceanu identificând la rându-i două
trepte ale raportării lui Blaga la lume: „Lirismul primelor
poeme ale lui Blaga are două surse principale.:
1. Una aparține expansiunii vitale juvenile, răspunde nevoii
sufletului tânăr de a se cheltui în cuprinderi frenetice;
2. Alta e a interiorizării, datorită spiritului care descoperă
necontenit relații tainice în jurul său și le înregistrează
tulburat. Poetul oscilează între instinct și reflecție.”
 PUBLICARE
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ” este poezia ce
deschide volumul, devenind astfel poem programatic.
Poezia și chiar volumul întreg pleacă de la un simbol dominant
în lirica lui Blaga, lumina.
Poezia este o artă poetică, deoarece autorul își exprimă crezul
literar precum și rolul creatorului.
Spre deosebire de Tudor Arghezi care sugerează în poezia
„Testament” tehnici ale creației sale, interesul lui Blaga este deplasat
spre relația „poet-lume”, „poet-creație”;
Este o artă poetică prin care se anticipează sistemul filosofic
elaborat de acesta 15 ani mai târziu.
"Poemele luminii" (1919) este primul volum de versuri aparținând lui
Lucian Blaga, apărut la Biroul de imprimate „Cosânzeana" din Sibiu,
care s-a bucurat de un succes răsunător și care este dedicat soției sale
Cornelia Brediceanu.
 ROLUL CREATORULUI ȘI AL
CREAȚIEI
• Rolul poetului nu este de a descifra
tainele lumii, ci de a le potența prin
trăirea interioară și prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se
înfățișează.
• Rolul poeziei este acela ca, prin mit și
simbol, elemente specifice imaginației,
creatorul să pătrundă în tainele
Universului, sporindu-le.
• Creația este un mijlocitor între eu și
lume care nu reduce însă misterul
cuvântului originar.
• Acest cuvânt poetic nu este folosit
însă pentru a numi, ci pentru a sugera.
 SEMNIFICAȚIILE TITLULUI
TITLUL - conține o metaforă revelatorie („corola de minuni a
lumii”), conturându-se ideea CUNOAȘTERII LUCIFERICE -
confesiunea unui CREZ ARTISTIC ȘI FILOSOFIC (declarație
poetică) - exprimă atitudinea poetului, izvorâtă din iubire, de
protejare a misterului - MINUNEA blagiană este însuși MISTERUL,
apărat cu ajutorul cenzurii transcendente și a Marelui Anonim -
primul cuvânt, pronumele personal „eu” și plasarea sa
intenționată în fruntea primei poezii din primul său volum de poezii
corespunde influențelor expresioniste (exacerbarea eului) - verbul
la forma negativă, timpul prezent, „nu strivesc”, exprimă refuzul
categoric pentru cunoașterea de tip rațional și opțiunea pentru
cunoașterea luciferică - „corola” este o imagine a perfecțiunii, a
absolutului, prin ideea de „cerc”, de „întreg” (desemnează
perfecțiunea misterelor universului ca întreg neatins) - misterul
trebuie privilegiat de către poet, iar tainele, adâncite.
 Pronumele personal „eu”, așezat orgolios în fruntea
primei poezii din primul volum, corespunde influențelor
expresioniste (exacerbarea eului, poziționarea egocentrică în
univers - totul se organizează în jurul acestui „eu” intuitiv),
atrage atenţia asupra ipostazei eului liric, care este un eu
stihial, exacerbat și exprimă atitudinea poetului filozof de a
proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire.
Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă
refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea pentru
cunoașterea luciferică. Metafora revelatorie „corola de
minuni a lumii”, imagine a perfecțiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar
rolul poetului este adâncirea tainei care ține de o voință de
mister, sete de absolut, specific blagiană.
 Titlul poeziei, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este
o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice,
exprimând crezul că datoria poetului este să potențeze misterele
Universului („corola de minuni a lumii”), ci nu să le lămurească, să
le reducă („nu strivesc”), accentul punându-se pe confesiunea lirică
(„eu”). Confesiunea lui se organizează în jurul unor relații de
opoziție cu sens figurat: „lumina mea” - „lumina altora”, pronumele
personal „eu”, fiind cuvântul-cheie al întregii poezii, exprimând
metaforic conceptul de „cunoaștere”. Metafora revelatorie „Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii”, exprimă concepția eului liric
despre cunoaștere, conținutul său bogat în sensuri fiind dat de
semnificația cuvintelor care o compun: marca morfosintactică a
eului liric („eu”), verbul cu tentă de agresivitate la forma negativă
(„nu strivesc”), sugerarea perfecțiunii („corola”) misterelor
universului („de minuni a lumii”). Eul liric pledează pentru
potențarea misterelor universului, pe care nu dorește să le
lămurească pentru a nu strica echilibrul perfect al acestuia. Titlul
este reluat în primul vers şi accentuează adeziunea poetului la
cunoașterea luciferică.
 STRUCTURĂ
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii https://wordwall.net/play/8048/271/240 -JOC
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”

PRIMA SECVENȚĂ poetică definește concepția filozofică privind cunoașterea

luciferică prin verbele care resping ferm agresivitatea atitudinii de lămurire a misterelor lumii -
„nu strivesc”, „nu ucid cu mintea / tainele ce le-ntâlnesc / în calea mea”.
În ultimul vers al secvenței se revelează, prin enumerație, simboluri esențializate ale misterelor
universului: natura înconjurătoare, viața, existența însăși a universului („flori”); perceperea
extaziantă, simțirea și emoția umană („ochii” sunt oglinda sufletului); comunicarea prin cuvânt,
Logos, iubirea prin sărut („buze”) şi moartea ca o componentă structurală a existenței duale și
ciclice (viață-moarte), care la Blaga nu este sfârșitul dramatic, ci constituie „marea trecere” într-
o lume superioară („morminte”).
Marin Mincu este de părere că „enumerarea atributelor lumii este făcută nu la întâmplare, că în
ordine crescândă a elementului de «mister» cuprins între ele”.
O primă secvență poetică relevantă pentru tema creației și estetica modernismului
este formată din primele cinci versuri și detaliază relația eu-univers enunțată
metaforic în titlu. Este definită cunoașterea de tip luciferic, prin detașarea de un
demers opus, raportat la rațional. Se observă reluarea titlului în versul inițial,
introducerea metaforei „calea mea” (scenariu al călătoriei inițiatice) și preferința
pentru verbe la forma negativă, ce accentuează opoziția dintre cele două tipuri de
cunoaștere. Poetul trebuie să cunoască misterele lumii fără a le strivi, fără a le nimici
frumusețea, cum susține chiar poetul „datoria noastră în fața unui adevărat mister nu
e să-l lămurim, ci să-l adâncim”. El trebuie să găsească mijloacele adecvate,
deoarece, „corola de minuni a lumii” este esența ultimă, la care are acces doar poezia.
Verbele la timpul prezent – prezentul etern și prezentul gnomic – dispuse în serie
antonimică, „nu strivesc”, „nu ucid”, plasează eul poetic într-o relație definită cu
lumea, care stă sub semnul misterului: opțiunea pentru o formă de cunoaștere
poetică. Cele patru metafore, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, reunite într-o
enumeraţie, coordonate prin prepoziția „în”, demonstrează că universul este
deopotrivă fanic și criptic, profund şi armonios în acelaşi timp, în el fiind intuită
simultan existenţa a două planuri- unul concret şi unul abstract, mistere disparate,
dar și armonizate. Se observă un principiu al modernismului și anume, exacerbarea
eului poetic definită prin plasarea în centrul discursului liric a imaginii eului liric
redată prin mărcile subiectivității: pronume personale la persoana întâi („eu”),
adjectivul pronominale posesiv, „mea” și verbe la persoana întâi „nu strivesc”, „nu
ucid”. Discursul poetic începe sub semnul pronumelui personal „eu”, realizându-se o
raportare directă a eului liric la misterele universului.
 URMĂTOAREA SECVENȚĂ lirică
exprimă noțiunea filozofică de cunoaștere
„Lumina altora
paradisiacă. „Lumina altora” este cunoașterea
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns de care eul liric se detașează cu fermitate,
în adâncimi de întuneric, violența verbului „sugrumă” fiind sugestivă
dar eu, pentru consecințele pe care le-ar avea
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină lămurirea misterelor care ar distruge „vraja
- nepătrunsului ascuns / în adâncimi de
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna întuneric”. În relație de opoziție cu acest tip de
cunoaștere este atitudinea eului liric relevată
nu micşorează, ci tremurătoare
prin conjuncția adversativă („dar”), repetiția
măreşte şi mai tare taina nopţii, pronumelui de persoana I singular („eu, eu”) și
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare mai ales opoziția dintre „lumina altora" și
cu largi fiori de sfânt mister „lumina mea”, din care reiese conceptul de
şi tot ce-i neînţeles cunoaștere luciferică, poetică.
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-”
Pentru valența persuasivă a acestei concepții, eul liric apelează la
comparația cu astrul nopții, „luna”, ale cărei raze albe plăsmuiesc difuz
contururi tainice, misterioase: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micșorează, ci tremurătoare / mărește şi mai tare taina nopții”.
Cea de-a doua secvență detaliază un alt mod de cunoaștere – cea rațională,
numită de Blaga „cunoaștere paradisiacă”, figurată poetic prin metafora
„lumina altora”, în care pronumele nehotărât desemnează mulțimea celor
care aleg calea „plus-cunoașterii”. Secvența definește cunoașterea
luciferică, aventura cognitivă a intuiției, a iluminării și a revelației –
cunoaștere poetică privilegiată.
• Obiectul cunoașterii este miracolul vieții și al morții, tainele teluricului și
ale celestului, exprimate prin dubla negație „nepătrunsul ascuns” și prin
metafora spațială și temporală în același timp „adâncimi de întuneric”.
• Secvența poetică dezvoltă opoziția dintre cunoașterea luciferică și cea
paradisiacă, accentuată prin cele două metafore “lumina mea”
(cunoașterea poetică, de tip intuitiv) și „lumina altora” (cunoașterea de
tip rațional, logic).
• „Lumina altora” sugrumă vraja, adică strivește, ucide, nu sporește,
micșorează, nu îmbogățește, nu iubește.
• „Lumina mea” sporește a lumii taină, mărește, îmbogățește și denotă că
 SECVENȚA FINALĂ corespunde simetric
incipitului și este alcătuită din ultimele două
versuri „căci eu iubesc / și flori, și ochi, și buze, și
morminte”.
Secvența are valoare concluzivă și motivează prin
iubire relația simpatetică a poetului cu esența
„căci eu iubesc misterioasă a universului.
şi flori şi ochi şi buze
Iubirea devine astfel instrument de cunoaștere și
şi morminte.”
cale de intuire a tainelor lumii.
Versurile definesc planul concluziei, iar conjuncția
„căci” introduce atitudinea pozitivă a eului liric
față de tainele lumii: artistul își propune să se
apropie de mistere cu sufletul, pentru a le
amplifica sensurile, astfel încât „tot ce-i neînțeles
se schimbă în neînțelesuri și mai mari”.
Se observă o constantă a originalității limbajului
blagian, anume enumerația prin „și” din ultimul
vers, ce reunește termenii înscriși inițial în
metafore plasticizante, formând un construct
artistic nou – metafore revelatorii.
INCIPIT- FINAL
INCIPIT modern (conține tehnica modernă a afirmației prin negație)
- reia titlul accentuând sensul acestuia, îmbogățindu-l prin seria de antiteze
și metafore și întregindu-se cu versurile finale ale poeziei, „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/…./căci eu iubesc/ şi flori şi ochi şi buze şi
morminte” , ce oferă o explicație a opțiunii poetice blagiene:
CREAȚIA = o răscumpărare a neputinței de a cunoaște absolutul
CREAȚIA = mijlocitor între EU) și LUME „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii/(…)/căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte” - universul
armonios (metafora „corola de minuni a lumii”) = sumă permanentă de taine,
imaginate ca petalele unei corole uriașe, a cărei frumusețe fragilă nu este
garantată decât de integritatea totalității petalelor ei, adică a misterelor lumii.
- iubirea = modalitate de cunoaștere a lumii prin trăirea nemijlocită a formelor
concrete - poezia = intuirea în particular a universalului
Poezia este un act de creație, iar iubirea o cale de cunoaștere a misterelor
lumii prin trăirea nemijlocită a formelor concrete. Poezia înseamnă intuirea în
particular a universalului.
 NIVELURILE DE ANALIZĂ
Nivel:
ARTISTICĂ
1. Fonetic și prozodic
La nivel fonetic sunt prezente pauze redate de cezură şi de dispunerea versurilor cu măsură inegală, în
funcție de ritmul interior. Prozodia este modernă: ingambamentul dă fluiditate ideilor poetice. Ideile sunt continuate
dintr-unul în mai multe versuri. Măsura variază între versul de două silabe și el amplu. Întreg discursul liric are o
curgere solemnă, gravă.

2. Morfo- sintactic
• La nivel morfosintactic, repetarea, de șase ori în poezie, a pronumelui personal „eu”-susține caracterul
confesiv; enumerarea prin şi din versul final – așază pe același plan elementele universului; conjuncția
adversativă „dar” în poziție mediană în ansamblul poeziei – susține relevarea relațiilor de opoziție.
• Substantivul „minune” devine cuvânt-cheie în discursul liric.
• Elementele de recurență în poezie sunt: Misterul şi motivul luminii, care implică principiul contrar, întunericul.
• Discursul liric se organizează în jurul acestor cuvinte.
• Verbele la timpul prezent – prezentul etern și prezentul gnomic – dispuse în serii antonimice, cu forme
afirmative și negative, plasează eul poetic într-o relație definită cu lumea, care stă sub semnul misterului:
opțiunea pentru o formă de cunoaștere poetică.
• Opțiunea poetică pentru o formă de cunoaștere, de raportare a eului poetic în lume, care stă sub semnul
misterului, este redată de seriile verbale antonimice.
• Apare o opoziție între adjectivul posesiv „mea” şi adjectivul nehotărât „altora”.
• Conjuncția „şi” conferă cursivitate discursului liric şi accentuează ideile cu valoare gnomică.
• Prepoziția „cu”, utilizată în trei poziții, marchează funcția sintactică de complement circumstanțial instrumental –
semnificând căile, mijloacele de cunoaștere a luminii.
3. Lexico- semantic
La nivel lexico-semantic apare terminologia abstract, câmpul semantic al
„misterului” realizat prin termeni/structuri lexicale cu valoare de metafore revelatorii:
tainele, nepătrunsul ascuns, a lumii taină, întunecata zare, sfânt mister, ne-nţeles, ne-
nţelesuri și mai mari.
Opoziția lumină-întuneric relevă simbolic relația: cunoașterea poetică-cunoașterea
logică.
Sensul termenilor folosiți este cel conotativ, limbaj metaforic.
Apar cuvinte ale imaginarului poetic blagian: „lună” , „noapte”, „zare”, „fiori”, „mister”.
Luna are o altă semnificație decât la romantici. Ea nu clarifică, cu adâncește misterul.
4. Stilistic
Limbajul artistic este determinat de un plan filozofic secundar, nu există
notarea unei stări de spirit sau o descriere, ci poetul urmărește mereu revelarea unei
idei printr-o comparație cu lumea materială: „şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna / nu
micșorează, ci tremurătoare / sporește şi mai tare taina nopții/ așa îmbogățesc şi eu
întunecata zare”.
Sugestia modernă a textului liric este susținută, în principal, prin conceptul „mister”,
decelat (dezvăluit) printr-o varietate de metafore revelatorii: „corola de minuni”,
„tainele”, „flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”, „nepătrunsul ascuns”, „adâncimi de
întuneric”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri
și mai mari”.
 CONCLUZIE
Lucian Blaga își exprimă în poezia „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” propria viziune asupra lumii, pentru că textul
liric devine expresia conștiinței sale: „calea mea”, care
presupune contopirea cu misterele universului, rolul poetului
fiind acela de a intensifica aceste taine prin creație.

Așadar, în viziunea lui Lucian Blaga, creația devine un

mijlocitor între eu și lume, o răscumpărare a neputinței de a
cunoaște absolutul. Ars poetica pe tema cunoașterii, opera
literară „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii ”aparține
modernismului printr-o serie de particularități de structură și
expresivitate: viziunea asupra lumii caracterizată de
subiectivism, intelectualizarea emoției, influențele expresioniste,
noutatea metaforei, tehnica poetică și înnoirea prozodică.
BIBLIOGRAFIE
Lovinescu, Eugen- „Istoria literaturii române contemporane”
(1925-1927)
Blaga, Lucian, volumul „Trilogia cunoașterii”
Chevalier, Jean „Dicționarul de simboluri”;
Caietul de „Limba și literatura română”.