Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga, scriitor modernist aparținând perioadei interbelice, a fost o

personalitate complexă a literaturii române, fiind poet, prozator, dramaturg, filozof,
eseist și traducător. Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian
Blaga apare în 1919, în fruntea primului său volum de poezii ”Poemele luminii”,
volum ce conține poezii cu caracter filozofico-meditativ asupra condiției umane,
având în centru problematica iubirii. Astfel ”lumina” devine o metaforă a
cunoașterii, iar iubirea calea către cunoaștere.

Poezia analizată este o artă poetică modernă deoarece exprimă viziunea

poetului asupra lumii și creației, într-un limbaj propriu care îl particularizează.
Poezia surprinde rolul creației, la nivelul conținutului de idei și, de asemenea,
rolul creatorului în raport cu lumea, creația și cunoașterea. Modernitatea poeziei se
justifică cu viziunea expresionistă dată de exacerbarea eului creator, sentimentul
absolutului, interiorizarea și intelectualizarea emoției, deoarece poezia este pusă în
legătură cu un plan secundar, filozofic. Noutatea metaforei (metaforă revelatorie
care caută să releveze un mister existențial pentru însuși conținutul faptului și
metafora plasticizantă care concretizează faptul, fiind însă considerată mai putin
valoroasă), dar și valorificarea ingambamentului sunt trăsături ale modernismului.

În centrul percepției sale filozofice stă noțiunea de mister, noțiune-cheie în

sistemul filosofic a lui Blaga, asupra căreia acționează două tipuri de cunoaștere:
cea rațională, paradisiacă ce urmărește descifrarea misterului, însă acest tip de
cunoaștere nu poate trece dincolo de limita pusă de Marele Anonim prin cenzura
transcendentă și cunoașterea luciferică de tip poetic ce presupune potențarea
tainelor și misterelor existente în lume, aceasta fiind, în viziunea blagiană, singura
modalitate de pătrundere în esență lumii, prin intermediul iubirii. Creația este, deci,
o răscumpărare a neputinței de a cunoaște absolutul, Lucian Blaga, afirmând în
”Pietre pentru templul meu” că: ”Omul trebuie să fie creator,- de aceea renunț cu
bucurie la cunoașterea absolutului”.

Tema poeziei este cunoașterea lumii prin intermediul creații poetice și prin
surprinderea rolului poetului în raportul pe care îl stabilește cu lumea și universul.
Astfel, rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii, ci de a le potența prin
trăirea interioară și prin contemplarea formelor concrete prin care se înfățișează, iar
rolul poeziei este de a-i permite creatorului să pătrundă în tainele Universului,
sporindu-le.

Titlul este o amplă metaforă revelatorie ce conține două mărci ale eului
poetic: pronumele personal ”eu” și verbul la forma negativă ”nu strivesc” ce
exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și structura poetică ”corola de minuni a
lumii” ce definește perfecțiunea Universului. Plasarea sa inițială poate corespunde
influențelor expresioniste, prin exacerbarea eului creator, dar mai ales exprimă
atitudinea poetului- filozof de a proteja misterele lumii, izvorâtă din iubire.

Poezia supusă analizei are trei secvențe lirice, prima surprinzând atitudinea
poetică față de cunoaștere (în versurile 1-5), a doua marcată de antiteza ”lumina
mea”- ”lumina altora” (versurile 6-18), iar ultima secvență este o concluzie, fiind
într-un raport de cauzalitate cu prima secvență prin intermediul căreia este
surprinsă calea de acces către cunoașterea lumii.

Fiind o confesiune lirică, o poezie de meditație filozofică, tipul de lirism

este un subiectiv, evidențiat prin mărcile eului poetic, verbe și pronume la persoana
întâi: „eu”, „nu strivesc”, „nu ucid” adjective pronominale posesive: „mei”, „mea”.

Prima secvența debutează cu versul „Eu nu strivesc Corola de minuni a

lumii” care poate fi considerat esența programul poetic blagian, oferind reperele
fundamentale pentru definirea atitudinii poetului față de creație. Plasându-și
propriul eu în poziția inițială, privilegiată, creatorul blagian își definește mai întâi
poziția prin negarea capacității raționale de a pătrunde tainele universului, așa cum
sugerează cele două verbe din câmpul semantic al agresivității: „nu strivesc”, „nu
ucid”. Universul uman se definește drept depozitarul misterelor, ca semne ale
(complexității) existenței imediate: „tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea/ în flori, în
ochi, pe buze și morminte.”. Enumerația citată stabilește interdependența dintre
nivelurile existentului, de vreme ce florile, ochii, buzele și mormintele, unificate de
prezența tainei, rămân simboluri ale vegetalului, ale interiorității umane, ale
dragostei sau comunicării și morții. De asemenea, florile pot fi interpretate ca
simbol al frumuseții și vieții, iar ochii și buzele sunt simboluri prin care realizează
cunoașterea.

A doua secvență lirică exprimă noțiunea filozofică de cunoaștere

paradisiacă reliefată în metafora „lumina altora” si reprezintă cunoașterea de care
eul poetic se detașează cu fermitate. Violența verbului „sugruma” este sugestivă
pentru consecințele pe care le-ar avea lămurirea misterelor care ar distruge „vraja
nepatrunsului ascuns”. Versurile sunt o sunt dominate de metaforele ce sugerează
misterul:”întunecată zare”, „tot ce-i neînțeles”, ”„nepătrunsul ascuns”, ”minune”,
”a lumii taină”. Se realizează antiteza dintre modurile de a concepe relația eu-lume,
între atitudinea poetică, intuitivă, reliefată prin metafora ”lumina mea” și atitudinea
pragmatică, rațională, antiteză stabilită prin raportul de coordonare adversativ
”dar”. Subiectul liric își marchează identitatea, orgoliul creator prin intermediul
pronumelui personal ”eu” și adâncește misterul lumii. Poezia este construita in
jurul motivului lunii, simbol al cunoasterii. Lumina acesteia- opusă celei solare
care, in poezia ”La mare” urmareste uciderea noptii, a misterului- nu dezvăluie, dar
nici nu anulează farmecul ori complexitatea existenței, ci le potențează. Sensul
unei astfel de viziuni asupra cunoașterii este imediat explicat de creator: ea
îmbogățește misterele, reușind să schimbe ”tot ce-i neînțeles” în ”neînțelesuri și
mai mari”. Așadar, dincolo de afirmarea pasivă a manifestării absolutului în
realitatea imediată, palpabilă, eul poetic își asumă, asemenea lunii, o funcție activă
- aceea de creator.

Ultimele două versuri ale poeziei constituie ultima secvență a acesteia și au

rol concluziv, aflându-se în relație de cauzalitate cu prima secvență:„ eu nu strivesc
[..] și nu ucid [...] căci eu iubesc”; în concepția filozofică blagiană, iubirea asigură
înțelegerea misterului lumii pe cale estatică, universul dezvăluindu-se ca un întreg.
Ideea de iubire înțeles în sens filozofic se dezvăluie în „Epistola I către Corinteni”
în capitolul 13: „Și de aș avea darul proorociei [...], iar dragoste nu am, nimic nu
sunt”. Astfel iubirea se contureaza ca fiind singurul element real care permite
înțelegerea lumii exterioare, fiind sensul existenței umane. În concepția lui
M.P.Docle lumea este constituită din patru elemente materiale (apă, aer, pământ,
foc) și două elemente spirituale: iubirea care le unește și ura care dezbină. Ultimul
vers reia enumerația ”în flori,în ochi, pe buze și morminte”, astfel cunoașterea
tainelor existenței nu se realizează cu ajutorul rațiunii și al înțelegerii logice, ci prin
iubire pentru că iubirea protejează misterul. Astfel ele nu sunt pătrunse cu mintea
și „strivite”, ci intuite și contemplate, fiindu-le potențată frumusețea.

Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere o metrică variabilă și măsură

inegală, ale căror ritm este redat de fluxul ideilor și frenezia sentimentelor.
 În concluzie, ”Eu nu strivesc Corola de lumini a lumii” de Lucian Blaga
este o artă poetică modernă întrucât exprima viziunea poetului asupra lumii și
creației, prin exemplificare unor elemente de expresivitate specifice (metaforă
revelatorie, valorificarea ingambamentului, versul liber), dar și prin valorificarea
relației poet-lume și poet-creatie. Actul poetic convertește misterul, nu îl reduce,
întrucât misterul este substanța originară și esențială a poeziei, iar cuvântul poetic
nu explică misterul universal ci îl protejează prin transfigurare.