Eseu Eu nu strivesc corola de minuni

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută la

sfârșitul secolului al XIX-lea, ca o reacție împotriva tradițiilor academice și
istorice, caracterizată prin introducerea unor idei și concepții noi asupra
expresiei artistice. Teoretizat de Charles Baudelaire, în „Florile răului” în 1857,
curentul modernist este caracterizat ca o reacție la apariția romantismului
retoric. Termenul este folosit la noi de Eugen Lovinescu, în „Istoria literaturii
române contemporane”. Atitudinea modernistă este, prin definiție,
antiacademică, anticonservatoare și împotriva tradiției.
În literatura română, Lucian Blaga deține un rol singular prin faptul că
opera sa literară este rezultanta unui sistem de gândire filosofic al cărui arhitect
a fost autorul însuși. În opinia acestuia, pot exista două tipuri de cunoaștere: cea
paradisiacă, respectiv cea luciferică. Cunoașterea paradisiacă, considerată o
minus-cunoaștere, este cea potrivit căreia autorul încearcă elucidarea
misterelor, în timp ce cunoașterea luciferică pentru care Blaga optează are
drept scop nu elucidarea, ci dimpotrivă, sporirea misterului. Din punct de
vedere stilistic, poetul evidențiază existența a două tipuri de metafore: cea
plasticizantă, care încearcă să dea contur faptului și cea revelatorie pentru care
autorul apelează în creația sa, metaforă încercând să destăinuie un mister
pentru însuși conținutul faptului.
Arta poetică este un text în care autorul își exprimă prin intermediul
versurilor, propria concepție despre rolul poetului și a poeziei.
Poemul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, a apărut în 1919 în
volumul „Poemele luminii”, poate fi considerat o artă poetică a lui Lucian Blaga,
construită pe tema cunoașterii. Lucian Blaga afirma că : „omul trebuie sa fie un
creator-de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absoluta.”
Ca artă poetică modernistă, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” surprinde viziunea tipic blagiană asupra creației și a rolului conștiinței
creatoare. Recuperăm, astfel, o dialectă a luminii și a întunericului, numai că,
explorând imaginarul poetic blagian, relația dintre cei doi termeni nu este numai
de opoziție, deci de excludere reciprocă, ci și de includere: „noaptea nu este
decât celălaltul zilei, reversul ei”, prin care se realizează „cufundarea nopții
luminoase, în vraja razelor albe de lună, cu bolta nocturnă, cu firmamentul, în
care noaptea își află deplinul adevăr semantic”(cf. Eugen Todoran).
Titlul poeziei, prag stilistic, neobișnuit de lung, constituie de fapt începutul
discursului liric, fiind construit pe baza unei metafore revelatorii prin
intermediul căreia Blaga evidențiază propia atitudine cu privire la misterele
universale. Primul cuvânt, pronumele „eu”, reluat de cinci ori în poezie,
evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic, fiind
de asemenea o influență expresionistă și o marcă a confesiunii. Verbul la forma
negativă „nu strivesc” exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și opțiunea
penrtu cunoașterea luciferică. Rolul poetului este de a adânci taina, care ține de
o privilegiere a misterului specific blagiană. Metafora revelatorie „colora de
minuni a lumii”, definiție inedită a poeziei înseși, simbolizând perfecțiunea
universului. Totodată, distingem reluarea titlului în primul vers al poeziei, pentru
a întări legătura dintre paratext și mesajul poetic.
Poezia cuprinde trei secvențe lirice(versurile 1-5, 6-18 și 19-20). Acestea
subliniază atitudinea față de cunoaștere(I), opoziția „lumina mea”-„lumina
altora” (II) și explicația pentru atitudinea din prima secvență „eu iubesc”(III).
Prima secvență a poemului reflectă, într-o formă poetică, formularea tezei
a unei demonstrații. Cele două verbe la forma negativă „nu strivesc” și „nu ucid”
pun în evidență atitudinea de protejare a misterelor universale, dar totodată și
o anumită atitudine polemică a eului liric în raport cu o cunoaștere rațională,
care are ca efect „strivirea” sau „uciderea” misterelor. În viziunea lui Blaga,
misterul nu trebuie elucidat, ci dimpotrivă, păstrat, autorul evidențiind prin
intermediul enumerației „în flori, în ochi, pe buze ori morminte” ipostazele
concrete ale existenței misterelor. Astfel, florile sunt simbol al gingășiei, al
fragilității, al lumii vegetale cu misterele ei. Ochii sunt simbolul cunoașterii,
buzele simbolizează atât iubirea, cât și logosul poetic, iar mormintele reprezintă
marea taină a morții. Cele patru elemente pot fi grupate simbolic: „flori” –
„morminte” ca limite temporale ale ființei, „ochi” – „buze” ca două modalități
de cunoaștere: spirituală-afectivă sau contemplare-verbalizare.
A doua secvență a poemului este construită pe baza unei antiteze grupată
în jurul a doi poli metaforici „lumina altora” care desemnează cunoașterea
paradisiacă; respectiv „lumina mea” care evidențiază cunoașterea luciferică. Cea
de-a doua metaforă („vraja nepătrunsului ascuns/ în adâncimi de întuneric”)
completează, cu o dimensiune de adâncime, viziunea poetului asupra lumii.
Sensul acestei metafore este implicat în cealaltă: „corola” presupune o
„rădăcină”. Lumea fenomenală, aparentă, are pentru poet un fond absolut, însă
este accesibilă numai imaginației. Ea nu poate fi cercetată cu privirea
pătrunzătoare a minții, pentru că îi apare poetului ca o lume interioară, un
cosmos aflat într-o penumbră lunară, pe care îl descoperă pe cale afectivă. În
opinia lui Blaga, universul este impregnat de mister, lumea fiind creația „Marelui
Anonim” care împiedică deplina cunoaștere, instituind o anumită barieră numită
de autor „cenzura transcedentă”. Blaga desemnează prin sintagma „lumina
altora” cunoașterea logică, acestui tip de cunoaștere(minus-cunoaștere) fiindu-i
asociată imaginea întunericului, ca o modalitate de reducere a farmecului.
Această secvență poetică are în centru pronumele personal, persoana I „eu”
prin intermediul căruia eul liric se poziționează în ipostaza unui negator al
cunoașterii de tip paradisiac, iar prin conjuncția adversativă „dar”, poetul se
disociază de cunoașterea rațională. Sintagma „lumina mea” reliefează
cunoașterea de tip luciferic, acesteia fiindu-i asociate verbe precum „sporesc”,
„mărește”, „îmbogățesc”, prin care este exprimată ideea îmbogățirii obiceiului
cunoașterii prin contemplare nemijlocită. Totodată în timp ce cunoașterii
paradisiace îi era asociat întunericul, celei luciferice îi corespunde lumina. Unul
dintre mesajele transmise prin poezie de către eul liric este că „nestrivind corola
de minuni”, omul este ferit de autodistrugere, apărând misterul universal și
protejând sacralitatea ființei umane. Acest tip de cunoaștere se bazează nu
numai pe ideea de păstrare a misterului, ci mai ales pe aceea de accentuare a
lui.
Ultima secvență a poemului este introdusă prin intermediul conjuncției
subordonatoare de tip cauzal „căci”, aceasta având totodată rolul de a prezenta
concluzia întregului discurs liric. Astfel, în viziunea autorului iubirea este calea
de cunoaștere prin care omul se raportează la întreg universul, iar ipostazele
concrete ale misterelor sunt ochii, florile, buzele sau mormintele.
Consider că „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de Lucian Blaga, este
o artă poetică modernă, deoarece se pune problema relației dintre poet și lume
și, mai ales, dintre poet și creație, creația având rolul unui intermediar între
„eu” și lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii, ci să le dea o
nouă semnificație, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La
Blaga, ca și la ceilalți scriitori moderni, cuvântul poetic nu numește lucrurile, ci le
sugerează, nu explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.
 În concluzie, Lucian Blaga rămâne în literatura noastră o prezență singulară
prin originalitatea construcției discursului liric și totodată prin frumusețea
limbajului. În plus, în cadrul universului poetic al autorului, misterul este
elementul central prin intermediul căruia autorul se raportează la cunoaștere.