Poezia modernă –

Lucian Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

(expresionismul)

Fenomenul modernității a fost teoretizat, încă de la începutul secolului al XX-lea, de

criticul Eugen Lovinescu. El a considerat că literatura romană („în mai multe aspecte ale ei, mult
prea tradițională”) ar trebui să facă un salt imitând, mai întâi, operele de valoare ale
Occidentului, sincronizându-se, ulterior, cu acest nivel artistic si realizând, în cele din urmă, o
„mutație a valorilor estetice”. Saltul colectiv trebuia să aibă loc atât la nivelul poeziei, cât și la
nivelul prozei. În spațiul liricii, tranziția trebuia să se facă de la o poezie obiectivă, cu un caracter
social (Goga, Coșbuc), la o poezie subiectivă, reflexivă, cu implicații filozofice.

Unul dintre cei mai mari teoreticieni ai poeziei moderne este Hugo Friederich, care în
celebra lucrare „Structura liricii moderne” consideră că obscuritatea este principială. El îl citează
pe Baudelaire care scria: „este o anumită glorie în a nu fi înțeles” și pe Montale care nota:
„nimeni nu ar scrie versuri dacă problema poeziei ar fi să te faci înțeles”. Cu alte cuvinte,
cititorului poeziei moderne i se cere parcurgerea unui proces de inițiere. „Poemul se vrea o
alcătuire suficientă sieși, cu multiple iradieri de semnificații care acționează asupra straturilor
preraționale ale gândirii, făcând să vibreze totodată și zonele de mister ale noțiunilor”.(H.
Friederich)

Lucian Blaga este autorul numit poetul – filozof sau filozoful – poet. Nicolae Balotă
observa că întâmplarea a făcut ca „intenționalitatea actului teoretic să întâlnească o structură
lirică adecvată, un spirit predispus meditației și, astfel, filosofia ajunge să cuprindă întreg
universul spiritual al poetului”.

Autor al unui sistem filosofic complex („Trilogia cunoașterii”, „Trilogia culturii”,

„Trilogia valorii”), Blaga are și o creație poetică deosebit de vastă ce ilustrează evoluția
lirismului său, în paralel cu metamorfozarea ideilor sale filosofice. O constantă a scrisului său
poetic a fost, bineînțeles, componenta expresionistă. Mare admirator al pictorului olandez
expresionist Van Gogh, și bun cunoscător al expresionismului german, Blaga transpune în
versurile sale transcendentul, cosmicul, originarul, miticul, dionisiacul, nemăsuratul și
apocalipticul, toate aceste elemente fiind definitorii pentru formele de manifestare artistica ale
expresioniștilor. De altfel, însuși filosoful român va preciza: „De câte ori un lucru e astfel redat
încât puterea, tensiunea sa interioară îl întrec, îl transcendează, trădând relații cu cosmicul, cu
absolutul, cu ilimitatul, avem de-a face cu un produs expresionist.”

Câteva dintre volumele reprezentative ale autorului sunt „Poemele luminii”, „Pașii
profetului”, „În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”, „La cumpăna apelor” și
„Nebănuitele trepte”. Primele două volume amintite sunt și cele care exprimă cu cea mai mare
intensitate filonul expresionist al creației autorului. Motivul central este cel al „luminii”, element
care devine simbol al cunoașterii, dar și al legăturii omului cu spațiul transcendent.

În arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, aflată în deschiderea

volumului „Poemele luminii” (1919), Blaga transpune în versuri de o sensibilitate profundă și
sobră, concepția sa despre cunoaștere, considerand că acest concept are două tipuri –cunoașterea
paradisiacă (logică, rațională) și cunoașterea luciferică – cea care nu are drept scop lămurirea
misterului, ci sporirea lui. Acest al doilea tip de cunoaștere este cel care îl fascinează pe Blaga,
deoarece produce în obiect „o criză”, care-l descompune în ceea ce se arată și ceea ce se ascunde.
O limită în calea cunoașterii absolute o pune chiar divinitatea (Marele Anonim), această barieră
fiind numită „cenzura transcendentă”. De altfel, însuși poetul renunță la această cunoaștere
ultimă afirmând că „Omul trebuie să fie un creator, - de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea
absolutului”.

Titlul „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metaforă revelatorie care trimite
spre ideea cunoașterii luciferice. Este repetat în incipitul poeziei , fapt ce evidențiază caracterul
filosofic al acestui mesaj poetic. Observăm distanțarea eului liric blagian față de atitudinea celor
care distrug tainele universului. „Corola de minuni a lumii” sugerează, prin imaginea cercului,
perfecțiunea acestui univers plin de „minuni”, adică de lucruri fermecătoare care merită să-și
păstreze vraja și misterul. Pronumele personal „eu” (împreună cu alte forme pronominale,
adjectivale și verbe de persoana I), situat în deschiderea acestui poem-artă poetică și, implicit, în
deschiderea primului volum, ne duce pe noi, cititorii, în zona lirismului subiectiv, de factură
reflexiv-filosofică, pe care criticul Eugen Lovinescu îl propunea pentru ilustrarea ideeii de
modernism în sfera poeticului.
 Tema poeziei o constituie atitudinea blagiană în fața marilor taine ale lumii-de
protejare a misterelor, dintr-un act de iubire pentru tot ce este frumos în lumea care ne
înconjoară. Incipitul și ultimul vers creează o structură rotundă și semnificativă pentru întregul
poem: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii....căci eu iubesc și ochi, și flori și buze și
morminte”. Enumerația acestor patru elemente apare și în prima strofă și cuprinde o distribuire
simbolică a tainelor din univers: „florile” sugerează frumusețea si fragilitatea naturii, „ochii”
sunt un simbol al cunoașterii, „buzele” pot trimite spre taina rostirii și spre taina iubirii, a
senzualității, în vreme ce „mormintele” pot releva taina morții. Primele verbe, sub semnul cărora
se află eul liric blagian sunt dintr-o sferă a non-agresivității- „nu ucid”, „nu strivesc”, deoarece,
prin contrast, ceilalți „sugruma vraja nepătrunsului ascuns”. Ne atrage atenția felul în care
Blaga, ca și Eminescu, dă concretețe noțiunilor abstracte printr-un joc al noțiunilor antinomice.
În miezul facerii lumii și al apariției timpului, la poetul romantic se află sămânța sau esența
spiritului divin „Pătruns de sine însuși/Odihnea cel Nepătruns” (Eminescu-„Scrisoarea I”). La
Blaga nepătrunsul pare a fi divinul/misterul din spatele cenzurii transcendente, posibil însuși
Dumnezeu. Însă, vinovată de această „teroare” a frumuseților și a sacrului din lume este
„mintea”, numită metaforic în strofa a doua „lumina altora”.

Atitudinea lirică blagiană se situează într-o relație de opoziție cu felul de a cunoaște al

celorlalți, idee evidențiată mai întâi prin versul scurt cu sens adversativ „dar eu” și apoi printr-o
altă serie de verbe cu caracter antonimic față de cele din prima strofă: „sporesc”, „mărește”
„îmbogățesc”. Astfel, tainele lumii vor fi amplificate pentru ca tainele și misterele din univers să
transforme farmecul acestei lumi într-unul și mai mare, o lume în care emoția, sensibilitatea și
sacrul se întrepătrund: „asa îmbogățesc și eu întunecata zare/cu largi fiori de sfânt mister”. Blaga
își declară, de altfel, alegerea pentru un tip de cunoaștere în care misterele lumii vor fi protejate,
pentru ca vocația creatoare a omului să fie pusă în valoare: „Eu însă mă bucur ca nu știu și nu pot
să știu ce sunt eu și lucrurile din jurul meu, căci numai așa pot să proiectez în misterul lumii un
înțeles, un rost, și valori, care izvorăsc din cele mai intime necesități ale vieții și duhului meu.
Omul trebuie să fie creator, - de aceea renunț cu bucurie la cunoașterea absolutului.”

Pentru ca această atitudine de protejare a tainelor lumii si chiar de amplificare a lor să fie
mai bine înțeleasă de receptor, Blaga recurge la o comparație sugestivă și plastică, totodată.
Lumina lunii este cea care nu dezvăluie tainele întunericului, ci „tremurătoare/mărește și mai tare
taina nopții”. Ne este ușor să ne imaginăm cum lumina difuză, palidă și discretă a razelor lunii
poate avea efectul cunoașterii luciferice – de a dezvălui pe jumătate și de a ascunde cealaltă
jumătate a realităților asupra cărora domnește. Modernă este, în poezia lui Blaga si versificația.
Tehnica ingambamentului care apare și în arta poetică „Eu nu strivesc corola de minuni a
lumii” alternează versurile lungi cu cele foarte scurte. De exemplu, versul scurt, „dar eu”, care
delimitează primele două secvențe poetice, introduce prin conjuncția adversativă ideea de
opoziție între cele două tipuri de cunoaștere și, implicit, preferința lui Blaga pentru cunoaștere
luciferică.

În concluzie, cele trei secvențe poetice care alcătuiesc arta poetică „Eu nu strivesc corola
de minuni a lumii” transpun, într-un limbaj metaforic, un crez poetic care a stat la baza întregii
opere lirice a autorului – și anume că omul e făcut nu să explice, ci să iubească lucrurile tainice
din jurul său și, în felul acesta, se va bucura încă mai mult de frumusețile universului.