„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” – Lucian Blaga

Particularitatile unui text poetic modern interbelic

Umberto Eco credea ca orice text literar este o „opera apperta” care isi reconstruieste sensurile cu fiecare
noua receptare. Pentru a evidentia particularitatile de constructie, se analizeaza textul atat la nivel fomal,
cat si la nivel ideatic.
Modernismul este un curent literar care a aparut in literatura romana in perioada interbelica, concomitent
cu traditionalismul. A fost teoretizat de criticul literar Eugen Lovinescu, care promova urmatoarele idei
inovatoare: sincronizarea literaturii romane cu cea europeana si evolutia prozei dinspre epic spre liric si a
romanului dinspre obiectiv spre subiectiv. Insa Hugo Friedrich a fost cel care a teoretizat lirica moderna
europeana, in lucrarea sa, „Structura liricii moderne”. Poezia moderna este, asadar, una a revoltei si a
rupturii de traditie. Poetul modern transmite stari sufletestinegative, care produc un disconfort cititorului,
de tipul: angoasa, greata metafizica, spleen, nevroza. De asemenea, apare estetica uratului, in sensul ca
uratul din realitate devine frumos artistic. Se renunta la rigoarea formala, introducandu-se versul alb, fara
rima, ritm si masura egala. In lirica moderna se manifesta „magia limbajului”, in sensul ca poezia
moderna poate sa placa fara a fi inteleasa. Limbajul este puternic metaforizat, ermetic, incifrat si
ambiguizat. In acelasi timp, poetul modern se revolta impotriva divinitatii, aparand in ceea ce Friedrich
numeste transcendenta goala. Astfel, moartea lui Dumnezeu este o idee comuna a poetilor moderni de la
inceputul secolului al XX-lea si porneste de la postulatul lui Nietzsche din „Amurgul ideilor”: „in lumea
contemporana, Dumnezeu a murit”. Textul poetic modern se adreseaza unui cititor initiat, iar descifrarea
mesajului artistic presupune accesul la un cod cultural.
Lucian Blaga este un creator de sistem filosofic, astfel ca pentru a intelege imaginarul poetic trebuie sa ne
raportam la principalele concepte filosofice. In centru filosofiei lui Blaga se afla conceptul de „mister”.
De asemenea, prin raportare la marile taine universale, Blaga vorbeste despre doua tipuri de cunoastere.
Prima este cunoasterea luciferica, o cunoastere de tip superior, care nu-si propune sa distruga misterul
prin ratiune, ci sa il amplifice. Blaga afirma ca fiintei umane ii este interzisa cunoasterea deplina plin
ratiune, deoarece Marele Anonim impune o cenzura transcendenta a fiintei umane. Asadar, singua forma
de cunoastere autentica este cea luciferica, care se realizeaza prin eros. Cel de al doilea tip de cunoastere
este cea paradisiaca, rationala, inferioara, care distruge misterele, incercand sa le inteleaga.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o definitie poetica a celor doua tipuri de cunoastere
din filosofia lui Blaga. Poezia deschide volumul „Poemele luminii”, publicat in 1919 si apartinand etapei
expresioniste.
Titlul poeziei este unul analitic, fiind compus dintr-un enunt negativ in care poetul isi exprima dorinta de
potentare a misterelor. Asadar, titlul creeaza un orizont de asteptare orientat spre un text in care se
conceptualizeaza filosofia misterelor. Eul poetic se pozitioneaza in centrul universului, o trasatura
expresionista, oglindind exacerbarea eului, care valideaza ideea ca universul exterior este doar o proiectie
a sinelui. Verbul la prezent „nu strivesc” sustine stilul gnomic, iar sintagma „corola de minuni a lumii”
acopera semantic misterele universale. De altfel, substantivul „corola” poate fi pus in relatie cu doua
simboluri: „floarea” si „cercul”. „Floarea” semnifica fragilitatea, frumusetea efemera, dar se asociaza si
cu divinitatea, trimitand spre „rosa misthica”, ca imagine a lui Dumnezeu in imaginarul medieval. Cercul
este simbol al infinitului, semnificand si eterna reintoarcere.
Tema principala a textului este cunoasterea, aceasta fiind o arta poetica in care sunt definite, prin
intermediul limbajului artistic, cele doua tipuri de cunoastere din filosofia lui Blaga.
Poezia este structurata in trei secvente poetice. Prima secventa exprima optiunea poetului pentru
cunoasterea luciferica. Cea de-a doua secventa clasifica cele doua tipuri de cunoastere, iar ultima este
concluzia. Elementele de recurenta a textului sunt „misterul” si „lumina”, cel din urma fiind de asemenea
motivul central al poeziei blagiene si metafora emblematica a operei poetului cu dubla semnifiatie, si
anume cunoastere si iubire.
Textul se deschide prin reluarea enuntului din titlu, anuntandu-se astfel caracterul confesiv al poeziei.
Poetul accentueaza semnificatia verbului „nu strivesc”, caruia i se adauga „nu ucid”. Textul se continua
cu o enumeratie, prin care sunt prezentate cateva dintre marile taine universale: „flori”, „ochi”, „buze”,
„morminte”. „Florile” sunt o taina care se raporteaza la cunoasterea intuitiva a frumusetii efemere.
„Ochii” semnifica cunoasterea de sine, trimitand spre ochiul lui Shiva. Asadar, universul interior al fiintei
umane este o taina ce nu se dezvaluie ratiunii, ci doar intuitiei. „Buzele” sunt o metafora pentru tacere, iar
„mormintele” sunt din nou un spatiu sacru al tacerii dinspre viata spre moarte. Cea de a doua secventa
pune in antiteza doua metafore: „lumina mea” si „lumina altora”. Prima semnifica cunoasterea de tip
luciferic, iar ce de a doua oglindeste cunoasterea paradisiaca, care distruge prin ratiune tot ceea ce ar
putea fi inteles intuitiv. Concluzia textului este aceea ca doar prin eros avem acces spre tainele universale:
„caci eu iubesc si ochi si flori si buze si morminte.”.
In concluzie, poezia este reprezentativa pentru literatura lui Blaga, dar si pentru perioada modernismului
interbelic.