Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga

Redactează un eseu de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți particularităţi ale

unui text poetic studiat, aparţinând lui Lucian Blaga.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
– evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic într-o perioadă,
într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică;
– comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
– analiza a două elemente de compoziţie şi/sau de limbaj, semnificative pentru textul
poetic ales (de exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri
semantice, elemente de prozodie etc.).

Lucian Blaga este un reprezentant de seamă al modernismului interbelic, asemenea lui

Tudor Arghezi și Ion Barbu. Afirmând că „destinul omului este creația”, L. Blaga a contribuit la
dezvoltarea culturii române atât prin creații literare, cât și filosofice. A publicat volume de
versuri („Poemele luminii”, „În marea trecere”, „Laudă somnului” etc.), piese de teatru
(„Meșterul Manole”), romanul „Luntrea lui Caron”, studii de filozofie („Trilogia cunoașterii”,
„Trilogia culturii”, „Trilogia valorilor”).
Lucian Blaga este singurul poet cu sistem filosofic propriu. În concepția sa, în centrul
universului se află misterul, asupra căruia se pot exercita diferite tipuri de cunoaștere: plus
cunoașterea (diminuarea misterului), zero cunoașterea (menținerea), minus cunoașterea
(potențarea misterului).
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut „Poemele
luminii”, apărut în 1919. Textul este o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă
concepția despre rolul poeziei și al poetului în raport cu misterul și cunoașterea, din perspectiva
unei estetici moderne. Poezia se încadrează în modernism prin influențele filosofice și
expresioniste, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei (revelatorie), ambiguitatea
limbajului și înnoirile prozodice. Expresionismul este ilustrat prin interesul pentru latura
tainică a lumii și exacerbarea eului liric.
 Influența filosofică este evidențiată prin transferul unor idei din „Trilogia cunoașterii”
în poezie. Cunoașterea paradisiacă se bazează pe rațiune, pe gândirea științifică și distruge
misterul, în vreme ce cunoașterea luciferică (poetică) potențează (amplifică) misterele din
lume. Spre deosebire de omul de știință, poetul, prin limbajul artistic, prin viziunea sa, pătrunde
tainele și, în același timp, le amplifică: „Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este
să-l lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”, a
afirmat Lucian Blaga. Viziunea blagiană este legată de mister, un concept central, fundamental
atât în filozofie, cât și în poezie. Pentru Blaga există două moduri de cunoaștere și, implicit, de
raportare la mister: cunoașterea luciferică sau minus cunoașterea care amplifică misterele și cea
paradisiacă sau plus cunoașterea ce le descifrează. Rolul poeziei este acela de a pătrunde prin
simboluri, prin mituri în tainele universului, sporindu-le. Poetul are menirea de a potența
misterele ce apar în „calea” lui. Fiind o poezie confesiune, lirismul subiectiv este evidențiat prin
mărcile eului liric: pronume și verbe la persoana I („eu nu strivesc”), adjective posesive („calea
mea”, „ochii mei”).
Înnoirile prozodice pun în lumină modernismul textului. Se remarcă, în primul rând,
lipsa segmentării poeziei pe strofe, deci o structură modernă. Versurile sunt inegale ca
măsură, variind de la două silabe („dar eu”) până la treisprezece silabe („eu nu strivesc corola
de minuni a lumii”). Măsura inegală duce la absența ritmului și a rimei, o altă trăsătură
modernă a versificației. În plus, poetul folosește tehnica ingambamentului, care constă din
continuarea ideii de la un vers la altul, ceea ce implică și scrierea cu literă mică. Astfel, discursul
liric devine fluid, curgător, redând fluxul ideilor și frenezia sentimentelor: „ce le-ntâlnesc/în
calea mea/în ochi, în flori, pe buze ori morminte”.

Tema centrală a poeziei este cunoașterea desemnată prin metafora „lumina”. Poetul
optează pentru cunoașterea luciferică, pentru trăirea în „orizontul misterului”, a cărui descifrare
se realizează prin revelație. Poetul este un purtător de lumină care prin creație are acces la esență,
la ființă. O altă temă este iubirea, care face posibilă cunoașterea lumii prin potențarea misterelor:
„Căci eu iubesc\ și flori și ochi căci eu iubesc\ și flori și ochi și buze și morminte”.
Structura poeziei dezvăluie trei secvențe lirice. Prima pune în lumină atitudinea
poetului în fața misterului:
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii și nu ucid
 cu mintea tainele, ce le-întâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”
Verbele la forma negativă „nu strivesc” și „nu ucid” accentuează refuzul poetului de a
descifra tainele universului și sugerează efectele devastatoare pe care le poate avea cunoașterea
misterelor pe cale rațională („cu mintea”). Sintagma „calea mea” dezvăluie caracterul de artă
poetică, deoarece se referă la destinul poetic blagian, poezia fiind puntea dintre creator și
univers.
A doua secvență poetică dezvăluie relația de opoziție dintre cele două tipuri de
cunoaștere: paradisiacă („lumina altora”) și luciferică („lumina mea”). Lumina este metafora
prin care Blaga se referă la cunoaștere. Pronumele „altora” se referă la toți cei care prin rațiune
distrug misterele lumii; această distrugere este evidențiată metaforic prin verbul „sugrumă” ce
desemnează o moarte lentă, chinuitoare:
„Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric”
Câmpul semantic al misterului este foarte bogat, poetul apelând la o suită de sinonime cu
valoare de metafore ce se referă la acest motiv literar: „vrajă”; „nepătrunsului ascuns”;
„adâncimi de întuneric”; „taină”(repetat de două ori); „neînțeles”; „neînțelesuri și mai mari”.
Conjuncția adversativă „dar” delimitează cele două subsecvențe lirice și, implicit, cele
două atitudini posibile față de cunoașterea lumii. În concepția lui Blaga, omul trăiește întru
mister și revelare, iar rolul poetului este de a revela, în sensul de a lumina tainele, nu de a le
dezvălui. Această idee este evidențiată prin ampla comparație dintre lumina poetului („lumina
mea”) și lumina lunii.
Asemenea razelor lunii care amplifică tainele nopții și poetul „îmbogățește” misterele ce
au pentru el valoare sacră: „așa îmbogățesc și eu întunecata zare/ cu largi fiori de sfânt
mister”. Prin poezie („sub ochii mei”), poetul transformă misterele în taine și mai mari: „Și tot
ce-i neînțeles se schimbă în neînțelesuri și mai mari”.
Ultima secvență lirică, formată din două versuri, motivează prin iubirea a tot ce există
opțiunea lui Blaga pentru cunoașterea luciferică: „căci eu iubesc și flori și ochi și buze și
morminte”.
 Două elemente de structură și limbaj relevante pentru viziunea blagiană asupra lumii sunt
titlul și relația de simetrie.
Titlul este alcătuit dintr-un amplu enunț. Primul cuvânt, pronumele personal „eu” pune în
lumină influențele expresioniste și lirismul subiectiv. Verbul la forma negativă „nu strivesc”
dezvăluie refuzul poetului de a distruge tainele din univers. „Corola de minuni a lumii” este o
metaforă revelatorie care creează inițial o imagine vizuală: substantivul „corola” trimite către
perfecțiune prin forma de cerc, către frumusețe, armonie deoarece corola se asociază florilor sau
îngerilor; această imagine este anulată de epitetul metaforic „de minuni”, lectorul neputând
imagina vizual minunea. În felul acesta, prin metafora revelatorie se depășește vizualul și se
pătrunde în inefabil, în tainic.
Relația de simetrie este creată prin enumerația de simboluri din prima secvență lirică,
reluată și în finalul poeziei. Aceasta se referă la formele concrete sub care misterele se
înfățișează în lume. Florile vizează natura în toate aspectele ei: frumusețe, puritate, efemeritate.
Ochiul este simbolul cunoașterii și al spiritualității: văzul sugerează cunoașterea exterioară, iar
ochiul – oglindă a sufletului – devine simbolul cunoașterii interioare. Tot un simbol dual îl
reprezintă și buzele care trimit către senzualitate, iubire (sărutul) sau către comunicare, logos,
cuvânt (conform Bibliei la început a fost cuvântul, ce are forța de a întemeia). Mormintele trimit
către moarte, fiind deci simbolul trecerii către un alt nivel ontologic/existențial.

În concluzie, poezia lui Luican Blaga este o artă poetică modernă, o meditație filosofică
asupra condiției umane, în general, și a condiției poetului, în special – aceea de a potența
misterele din univers.