Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga
 
 

         R I.  Poet, dramaturg si filozof, Lucian Blaga este unul dintre creatorii

interbelici care ilustreaza o fateta deosebita a modernismului rezultată din
îmbinarea  discursului filozofic, care presupune luciditate, densitate logică si
raceala cu cel liric care presupune sensibilitate, densitate de sugestie, vrajă .
 
Universul liric bagian este complex, iar axul sau este ideea de mister al lumii ,
mister care poate fi amplificat prin creatie, acesta fiind si rostul poetului in
lume. El este creatorul unui lirism gnoseologic (filozofic, de cunoaştere) care se
naşte din aspiraţia la integrarea totală prin creație în marele mister universal.
Blaga  prezinta metaforic aspiraţia spre absolut definind poetul drept insul care
„caută apa din care curcubeul / îşi bea frumuseţea şi nefiinţa”.
 
O formă de autoportret liric este si poezia care deschide primul volum de versuri,
Poemele luminii, apărut în 1919, Eu nu strivesc corola de minuni a lumii, creație
care face parte din prima etapă a traseului liric blagian.
Inclusă în categoria textelor cu caracter programatic, poezia cuprinde toate
elementele tipice unei arte poetice explicite, fiind de fapt un monolog de tip
confesiv, centrat asupra eului liric si a rostului sau in lume.
 
I a.    Apartenența la modernism rezidă în primul rând în aspectele expresioniste
prezente în operă: valorificarea intuiției și a afectivității ca instrumente de
cunoaștere, eul poetic exacerbat, caracterizat de un elan vitalist de dimensiuni
cosmice, capabil de contopirea cu misterul universal. Astfel, textul se centrează
asupra poeziei ca formă de cunoaștere si asupra relației eului creator cu misterul.
În raport cu alţi poeţi pentru care arta poetică însemna referirea strictă la
procesul de creaţie sau la instrumentul acesteia, Blaga vorbeşte despre raportul
omului ( poetul) cu lumea înţeleasă ca taină. Eul poetic se așaza in orizontul
misterului,  definindu-si o atitudine existențială originala, unică: aceea de a
amplifica taina, nu de a încerca să o explictieze. Nu întâmplător, pronumele „eu”
este evidențiat prin plasarea sa în versul inițial („Eu nu strivesc...”) și în cel
final („căci eu iubesc și flori...”), dar și în versul care segmentează poemul în
cele două secvențe lirice („dar eu”). Acesta este asociat ideii de mister cosmic,
având forța demiurgică de a-l amplifica, de a-l adânci prin creație: „așa
îmbogățesc și eu întunecata zare”.
 
I b   Modernismul se evidențiază, de asemenea, în structura operei și în limbajul
poetic dominat de metaforă. Poetul preferă structura monobloc, care dă coeziune
ideii poetice. Unitatea textului este dată și de  relaţia de cauzalitate dintre
versul din incipit („Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”) şi cel din final
(„căci eu iubesc și flori și ochi și buze și morminet”), unde a iubi devine sinonim
cu a cunoaște (pe calea afectului).
Absența strofelor, versurile inegale, cu măsură variabilă între 2 și 13 silabe,
versul liber și tehnica ingambamentului cu rol de a fluidiza ideea („și nu ucid /cu
mintea tainele, ce le-ntâlnesc/ în calea mea”) , precum și metaforizarea limbajului
sunt aspecte moderne. Nicolae Manolescu vorbeşte despre „spaţialitatea plastică a
versului liber” care vizualizează chiar mişcarea gândirii poetice, libere, fluide.
 
III a  Titlul poemului, fixează cei doi poli esenţiali ai discursului liric; eul
poetic şi lumea, desemnată prin metafora in praesentia „corola de minuni”. Textul
se va axa deci pe raportul special pe care creatorul il are cu universul din care
se inspira.
 
Accentul cade asupra pronumelui personal eu, prezent în text în poziţii cheie
pentru a sublinia unicitatea creatorului si rolul sau esential in univers.
Totodată, acesta anticipează caracterul de monolog liric confesiv al discursului
poetic.
Metafora „corola de minuni a lumii”, prezentă în titlu , apoi reluata si
explicitata in text, exprima universul, lumea. Poetul are o evidenta preferinta
pentru metaforă, figura de stil pe care o si analizeaza intr-unul din  articolele
sale: „Despre geneza metaforei şi sensul culturii”. Pentru el metafora nu este o
simplă figură de stil la nivel semantic, ci o categorie filozofică. Blaga leaga
aparitia metaforei de faptul ca omul traieste intr-un univers misterios, care nu
poate fi intru totul explicat si nici exprimat in intregime. De aceea metafora
apare ca o forma de a corecta acest lucru , caci ea presupune o revelare a
misterului şi o potenţare a lui. Poetul imparte metafora in doua categoii, cea
plasticizantă, care este doar un artificiu stilistic si cea revelatorie, care are
rolul de a adancii semnificatiile. Sintagma corola de minuni a lumii face parte din
seria metaforelor revelatorii prin profunzimea de semnificatii.
Ea creează o imagine artistică vizuală : termenul corolă – indică circularitate,
armonie, frumuseţe, facând trimitere spre un univers perfect, in care omul se afla
in centru. Atributul de minuni adânceşte semnificaţiile, sugerând caracterul
misterios, tainic al acestei frumuseţi care apare ca un miracol. Metafora sugereaza
deci o lume care are frumusetea , dar si fragilitatea florii, asupra careia orice
intervenție violentă poate avea consecințe distructive.

 
III.b   Textul se structurează pe o relaţie de opoziţie intre doua metafore-simbol
”lumina mea” – „lumina altora”. Fiecare dintre sintagme dezvoltă un câmp semantic
amplu. De remarcat că ambele se bazeza pe simbolul luminii, care sugereaza ideea de
cunoaştere.
Celor două sintagme metaforice li se asociază două pronume „eu”-„alții” și o o
suită de verbe opuse ca semnificaţie. Eul liric se distanţează de „alţii”. Verbele
„nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)” se asociază cu „sporesc (a lumii taină)”,
„ îmbogăţesc (întunecata zare”), culminând cu „iubesc”.
Pronumele „alţii” este asociat cu verbe desemnând acţiuni violente: „sugrumă” şi
indirect, „ucid”. Seriile de verbe desemnează cele două tipuri de atitudine pe care
omul le poate adopta in fata lumii, în cunoaştere: atitudinea rationala, logica ,
ce urmărește explicitarea misterului lumii, adoptata de altii (care va fi numita
mai tarziu, in opera filosofică Trilogia cunoasterii,  cunoastere paradisiaca) si
atitudinea intuitiva, sensibila, ce presupune acceptarea misterului universal,
adoptată de creator (cunoasterea luciferica).
Cunoasterea raţională, pe calea logicii, violentează misterul fără să-l rezolve
însă, fiind cunoaştere specifică ştiinţei, in timp ce cunoasterea luciferică
inseamna asumarea misterului, potentarea lui si confundarea eului cu acesta,
cunoaștere asociată artei.
În acest sens poetul mărtuisea: „Câteodată, datoria noastră în fața unui adevărat
mister nu e să-l lămurim, ci să-l adâncim.”
 
II. a  În prima secvență lirică a operei, poetul se imaginează ca un călător ce
parcurge undestin lumesc și creator („calea mea”), de-a lungul căruia i se arată
numeroase taine. Semnificaţiile metaforei din titlu se completează şi se
explicitează printr-o enumeraţie în crescendo a unor elemente simbolice, care
alcatuiesc părţi constitutive ale corolei; flori, ochi, buze şi morminte. Acestea
pot avea un înţeles de ansamblu, trimițând la diversitatea lumii în care se
camuflează şi se arată în acelaşi timp misterul sub forme concrete, materiale.
Enumeraţia mai poate fi interpretată şi prin simbolistica fiecărui element in
parte: spaţiul natural (flori), universul spiritual (ochi), universul rostirii
semnificative – logosul sau iubirea (buze), experienţa morţii (morminte). Se
observă adâncirea treptată a semnificaţiilor către ultimul element, care semnifica
marele mister al morţii.

II b  O secvență lirică ce nuanțează opoziția pe care se structurează întreg textul

este comparatie extinsa între „lumina mea” şi lumina lunii, ambele având
capacitatea de a potenţa misterul  lumii. Astfel, lumina lunii „nu micsoareaza/
ci ,tremuratoare,/ mareste și mai tare taina nopții”, iar cunoasterea  de tip
poetic  imbogateste si ea taina lumii cu  „largi fiori de sfant mister”. De
semnalat caracterul sacru al misterului lumii, în viziunea lui Blaga,  subliniat
prin termeni din sfera religioasă („sfânt”). Câmpul lexical format din termeni ca
minuni, nepătruns ascuns, vraja, mister, neînțelesuri accentuează ideea frumuseții
acestui univers care ar fi anulată prin cunoașterea paradisiacă, conceptuală,
directă, precis orientată asupra obiectului. Așa cum razele lunii arată și ascund
deopotrivă, cunoașterea luciferică, poetică , intuitivă este situată între fanic
(ceea ce se poate arăta, dezvălui) și criptic (ceea ce rămâne în mod necesar
ascuns, nedescifrat). Universul misterios, este desemnat prin structuri metaforice
„corola de minuni”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „adâncimi de întuneric”,
„întunecata zare”, „sfânt mister.”
 
 
 
Poem modernist prin caracterul reflexiv, aflat într-o strânsă relaţie cu teoria
cunoaşterii a lui Blaga , creația depăşeşte cadrul unei ars poetica şi devine o
poezie despre funcţia poetului în univers, aceea de a-i accepta și amplifica
tainele , dând lumii un sens original, surprinzator, unic altul decât cel comun,
unanim acceptat. Blaga afirma: „Eu mă bucur că nu știu...pentru că numai astfel pot
da lumii un înțeles”.
În concluzie, această artă poetică sugerează rolul esențial al poetului în lume. In
viziunea criticului Marin Mincu, la Blaga „eul devine  acreditatul unei ordini
duminicale”, deci capabil să intre în relaţie directă cu lumea şi să o reveleze
prin propria poezie.