Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Modernismul reprezintă totalitatea mișcărilor ideologice artistice și

literare care tind, în forme spontane sau programate, spre ruperea legăturilor de
tradiție, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și
anticonservative.
Eugen Lovinescu este cel care teoretizeaza modernismul ca doctrina
estetica dar si ca manifestare artistica. Introducerea curentului are la baza
principiul sincronismul si al teoriei imitatiei, definind si teoria mutatiei valorilor
estetice.
Poet și filozof, Blaga se proclamă încă de la început adeptul unei legături
profunde între cele două domenii. Expresionismul lui Blaga se evidențiază prin
sentimentul metafizic, relația permanentă cu cosmicul, vizionarismul, frenezie
dionisiacă, dar si prin profetismul apocaliptic, raportarea la formele originare
ale lumii.
Nodul vital al metaforicii lui Blaga este ideea de mister. Identificat cu o
mică taină ori chiar absolutul, misterul stârnește deopotrivă rațiunea și sufletul,
din această dualitate rezultând două atitudini posibile, două căi de cunoaștere:
cunoașterea paridisiacă și cunoașterea luciferică.
Cunoașterea paradisiacă are ca instrument rațiunea, fiind specifică
științei. Ea se revarsă asupra obiectului și nu îș depășește, vrând să reducă
misterul, astfel distrugându-l. Acest tip de cunoaștere se asociază luminii solare.
Cunoașterea luciferică este afectivă și are ca instrument iubirea. Ea este
specifică poeziei, artelor, culturii și filozofiei, având ca scop sporirea misterului.
Acest tip de cunoaștere, regasită în creația blagiană, se asociaza luminii lunare,
crepusculare.
Poezia ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” care deschide
volumul ,,Poemele luminii” în anul 1919 este o artă poetica modernistă, fiind o
meditație asupra semnificației artei si rolului poetului și având ca trasături
adâncirea lirismului, metaforele șocante și înnoirea elementelor de prozodie.
Tema principală o reprezintă cunoașterea poetică, afectivă și atitudinea
față de misterele lumii.
Titlul poeziei, identic cu primul vers, conține o metaforă revelatorie, care
ilustrează teoria cunoașterii luciferice. Pronumele ,,eu” individualizează
puternic vocea lirică, verbul ,,nu strivesc” sublinează dorința acestuia de a nu
lămuri, de a nu reduce misterele lumii adunate în metafora-simbol ,,corola de
minuni”.
Compozițional, poezia este alcătuită ca o succesiune de trei secvențe.
Primele două părți ale poeziei constituie o antiteză, iar cea de a treia este o
concluzie a atitudinii lirice adoptate anterior de către poet.
Prima secvență lămurește metafora din titlu, prin altă metafora
(,,tainele”), apoi printr-o enumerație de metafore-simbol (,,în flori, în ochi, pe
buze ori morminte”). Florile exprimă natura înconjurătoare, ochii sunt simbolul
sufletului, universului uman, buzele sugerează iubirea, comunicarea interumană,
iar mormintele ,,marea trecere” , taina morții. Primul și cel de-al doilea verb
apar la forma negativă (,,nu strivesc” , ,,nu ucid”), ca semn al respingerii
tranșante.
Cea de-a doua secvență continuă să prezinte atributele unviersului.
Metafora ,,lumina altora” ilustrează faptul că cei care, încercând să descopere
prin cunoaștere paradisiacă, logica tainelor universului nu reușesc să
îmbogățească ființa (,,sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”). Antiteza
dintre ,,lumina altora” și ,,lumina mea” se realizează prin conjunția
adversativă ,,dar”. Cunoașterea luciferică, specifică eului poetic, este conturată
prin comparația dintre lumina sufletească și cea a lunii. Efectul protejării
misterului este potențarea lui ,,și tot ce-i ne-nțeles / se schimbă-n ne-nțelesuri și
mai mari”, eul liric mulțumindu-se să conmple lumea care își etalează
splendoarea.
Concluzia la care ajunge poetul in cea de a treia parte a poeziei este că
extazul în fața tainelor lumii este posibil numai prin iubirea întregului univers
(„caci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”). Iubirea în aceste context,
nu are o funcție sentimentală, ci este un instrument de cunoaștere a lumii și,
implicit principiul generator al creației.
Viziunea despre lume a poetului constă în faptul că poezia este un act de
comunicare mistică, prin iubire, neliniște, participare la taina lumii și clădirea
ei. Prin experiența sa creatoare, eul liric află ce este misterul, dar rostul lui nu
este să-l explice, el revelează emoții insolite.
În concluzie, Lucian Blaga are capacitatea poetică de a transmite, în
această poezie, ideile abstracte fără a distruge fiorului liric, prin intermediul
unui ritm interior corelat cu simțirile și gândirea lui.