- Eu nu strivesc corola de minuni a lumii -

de Lucian Blaga

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, de L. Blaga, publicată în deschiderea primului său volum (Poemele
luminii, 1919), face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii române ,interbelice, alături de „Testament”, de T.
Arghezi și „Joc Secund”, de Ion Barbu.
Opera este o artă poetică modernă deoarece autorul își exprimă concepția despre poezie (teme, modalități de expresie) și
despre rolul poetului (raportul acestuia cu lumea, cu creația, cu cunoașterea) din perspectiva unei estetici moderne. Poezia se
încadrează în modernism prin: influențele expresioniste, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei (plasticizantă/revelatorie),
înnoirea prozodiei (versul liber și ingambamentul).
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată prin metafora „lumina”, căreia i se asociază atitudinea poetică în fața marilor taine
ale universului. Cunoașterea lumii este posibilă prin iubire: „Căci eu iubesc/și ochi și flori și buze și morminte”.
Viziunea despre lume este în strânsă legătură cu misterul, un concept central, fundamental, deopotrivă în filosofia și poezia lui
Blaga. Pentru filosof, există două moduri cunoaștere, de raportare la mister: cunoașterea luciferică/minus cunoașterea care
amplifică misterul și cea paradiseacă/plus cunoașterea, care îl descifrează. Cunoașterea se articulează pe două tipuri de metafore:
plasticizante și revelatorii.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric: verbe și pronume la pers I („nu
strivesc”, „eu iubesc”), adjectivele posesive („mea”, „mei”).
Titlul coincide cu primul vers și cuprinde o metaforă revelatorie: „corola de minuni a lumii”, ce semnifică frumusețea și
perfecțiunea lumii create de Dumnezeu. Primul cuvânt, pronumele personal „eu”, reluat de cinci ori, evidențiază rolul eului liric,
de centru creator al propriului univers poetic. Verbul la forma negativă „nu strivesc” exprimă refuzul distrugerii tainelor din
univers.
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de cunoaștere, realizată prin antiteza eu/alții;
„lumina mea”/„lumina altora”. Simetria este dată de enumerația reluată în final: „flori”, ”ochi”, ”buze”, ”morminte”.
Motivele poetice sunt misterul și lumina. În poezie, misterul este sugerat printr-o amplă suită de cuvinte din același câmp
semantic: „tainele”, „întunecata zare”.
În viziunea autorului, există două tipuri de lumină (motiv central), deci două modalități de cunoaștere, aflate în relație de
opoziție: lumina mea” (cunoașterea non-poetică/luciferică) și „lumina altora” (cunoașterea non-poetică, paradisiacă).
Structura poeziei (trei secvențe lirice) este dată de această relație de opoziție și de cele două motive recurente. Prima secvență
pune în lumină atitudinea poetului în fața misterelor lumii: „eu nu strivesc corola de minuni a lumii/și nu ucid/cu mintea tainele,
ce le-ntâlnesc /în calea mea (...)”. A doua secvență dezvăluie opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere, iar a treia explică
atitudinea eului liric prin iubire: „căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”.
Limbajul poetic pune în lumină importanța metaforei, care în lirica lui Blaga este mai mult decât o figură de stil, devenind o
categorie filosofică. Metafora revelatorie din titlu („corola de minuni a lumii”) creează o imagine vizuală prin substantivul
„corola” (perfecțiune, armonie), dar epitetul metaforic „de minuni” depășește vizualul, conducând lectorul în nenumit, tainic,
imposibil de cuprins.
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber și ingambamentu; astfel discursul liric devine fluid, redând fluxul trăirilor,
dar și frenezia trăirilor, a sentimentelor. Structura modernă (o singură strofă compusă din versuri inegale), absența rimei și a
ritmului nu exclud armonia interioară a poeziei.
În concluzie, poemul lui Blaga este o artă poetică modernistă, prin particularități de structură și de expresivitate: viziunea
asupra lumii, noutatea metaforei, înnoirile prozodice, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” rămâne, în literatura română, arta
poetică prin care poetul și lectorul aderă la mister și inefabil.