Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
eseu

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga face parte din seria artelor
poetice moderne ale literaturii române din perioada interbelică, fiind publicată în fruntea primului său
volum, Poemele luminii (1919), având rol de manifest literar (program), realizat însă cu mijloace
poetice.
Înfăţişând o viziune inedită asupra lumii, prin mijloace artistice proprii modernismului
expresionist, prin forţa sugestiei şi a ambiguităţii stilului, poezia blagiană surprinde ideea dualităţii
cunoaşterii: cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică. Dar textul operei nu este de ordin
conceptual, ci este un text poetic, cu limbaj metaforic, ce are un plan filozofic secundar.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este o artă poetică prin care autorul îşi exprimă crezul
liric şi viziunea asupra lumii, prin mijloacele artistice fiind redate propriile idei despre poezie și despre
rolul poetului. Este o artă poetică modernă prin interesul autorului pentru relaţia poet-lume şi poet-
creaţie, relaţia dintre viziunea lui Blaga asupra poeziei şi expresionism concentrându-se în jurul unor
aspecte precum: eul creator ca factor decisiv în raportul stabilit cu cosmosul, sentimentul absolutului,
interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică.
Astfel, rolul poetului este de a potența tainele lumii prin trăirea interioară şi prin contemplarea
formelor concrete prin care ele se înfățișează şi nu de a le descifra, iar rolul poeziei este acela de a
mijloci creatorului pătrunderea în tainele Universului, prin mit şi simbol, prin elementele specifice
imaginaţiei.
Tema poeziei reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului: cunoaşterea
lumii este posibilă în planul creaţiei numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală.
Titlul este o metaforă semnificativă pentru ideea cunoaşterii luciferice (intuitive, din care face
parte şi cunoaşterea poetică, misterul fiind sporit cu ajutorul imaginaţiei, al trăirii interioare) şi exprimă
protejarea tainelor lumii, asumare deplină a unei atitudini poetice tipic moderniste. Pronumele personal
eu desemnează conştiinţa artistică izvorâtă din iubire, verbul la forma negativă nu strivesc sugerând
atitudinea poetului de apărare a fragilităţii lumii, prin refuzul cunoaşterii de tip raţional (paradisiac), iar
metafora corola de minuni a lumii simbolizează imaginea perfecţiunii, a absolutului, prin ideea de
cerc, de întreg, de mistere universale, definiţie a poeziei înseşi.
Titlul este reluat şi în incipitul poeziei, ca prim vers, iar sensul său, îmbogăţit prin antiteze şi
metafore, se întregeşte cu versurile finale: “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/.../ căci eu iubesc/
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.”
Compoziţional, poezia cuprinde două secvenţe poetice aflate în raport de opoziţie: pe de o
parte, lumina mea, reflex al cunoaşterii luciferice, produsul sensibilităţii artistice, al imaginaţiei
creatoare ce sporeşte tainele lumii, pe de altă parte, lumina altora, ce sugerează cunoaşterea
paradisiacă, accesul prin intermediul raţiunii la misterul existenţei, şi o secvență de tip concluzie,
exprimată prin raportul de cauzalitate căci (căci eu iubesc).
Prima secvenţă poetică (versurile 1-5) exprimă, prin intermediul formei pronominale în poziţie
iniţială eu, asociată cu valoarea de prezent a verbelor nu strivesc, nu ucid, atitudinea categorică a
instanţei poetice de protejare a tainelor lumii, refuzul cunoaşterii logice, raţionale. Duritatea verbelor la
modul indicativ din primele două versuri, prin asocierea metaforei calea mea, relevantă pentru destinul
poetic asumat, se converteşte în atitudinea poetică de ocrotire a fragilităţii unei lumi ce se dezvăluie
treptat: în flori, în ochi, pe buze ori morminte, elementele enumerate devenind surse ale cunoaşterii.
Cea de-a doua secvenţă lirică (versurile 6-18) este construită pe baza unor relaţii de opoziţie: eu
- alţii, lumina mea - lumina altora şi accentuează contrastul dintre ceea ce ne este cunoscut şi ceea ce
ne este ascuns. Metafora luminii, emblematică pentru opera lirică a lui Lucian Blaga, sugerează
cunoaşterea, care se dedublează: lumina altora reprezintă cunoaşterea de tip raţional, logic, iar lumina
mea, cunoaşterea poetică, de tip intuitiv. Acestor sintagme poetice li se asociază verbele antitetice:
sugrumă (vraja) - sporesc (a lumii taină). Verbele la timpul prezent, dispuse în serii antonimice, cu
forme afirmative şi negative, plasează eul liric într-o relaţie definită cu lumea, care stă sub semnul
misterului: opţiune pentru cunoaşterea poetică. Rolul poetului este acela de a căuta sensurile lumii şi
de a amplifica misterele, antiteza fiind marcată şi grafic prin plasarea mediană a celui mai scurt şi a
celui mai lung vers al poeziei: dar eu/ eu cu lumina mea sporesc a lumii taină.
Finalul poeziei are rol conclusiv, deşi este exprimat prin raportul de cauzalitate: căci.
Cunoaşterea poetică este un act de contemplaţie (sub ochii mei) şi de iubire (căci eu iubesc).
Motivul luminii şi misterul sunt elementele în jurul cărora se organizează discursul liric,
plasticizarea ideii poetice realizându-se cu ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: lună,
noapte, zare, flori, mister. Limbajul şi imaginile artistice sunt puse în relaţie cu planul filozofic
secundar. Organizarea ideilor poetice se face în jurul unei imagini realizate prin comparația amplă a
elementului abstract, de ordin spiritual, cu un aspect al lumii materiale. O altă particularitate stilistică
este cultivarea metaforei revelatorii, dar şi a metaforei plasticizante.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă prin
interesul autorului pentru relaţia poet-lume şi poet-creaţie, creaţia fiind un mijlocitor între eu
(conștiința individuală) şi lume. Sentimentul poetic este acela de contopire cu misterele universale, cu
esenţa lumii, iar actul poetic transfigurează misterul, nu îl reduce, căci misterul este substanța esenţială
şi originară a poeziei: cuvântul.