EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Perioada interbelică este marcată de efervescența culturală, numărul mare al autorilor

transformând perioada în cea mai important epocă literară. Opera „Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” de Lucian Blaga face parte din seria artelor poetice moderne ale literaturii
române din perioada interbelică, deschizând volumul de debut al autorului, „Poemele
Luminii” (1919). Opera se încadrează în modernism, mișcare culturală apărută în secolul al
XX-lea, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor academice și istorice impuse și
considerate standard ale secolelor anterioare.
O primă trăsătură modernistă a poeziei este reprezentată de caracterul de artă
poetică al acesteia. Tema poeziei este reprezentată de raportul dintre eu și univers și
atitudinea poetică în fața marilor taine ale existenței. Viziunea despre lume a eului se
confundă cu viziunea despre poezie. Blaga accentuează ideea acestui raport dintre poet și
lume și dintre poet și creație. Rolul poetului nu este acela de a descifra, ci de a spori, prin
creație, tainele lumii.
O altă trăsătură modernistă a operei este regăsită la nivelul prozodiei. Poezia este
structurată sub forma unui monolog liric construit prin tehnica ingambamentului ce presupune
formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu litera mică sub formă unui
discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime, având măsură
inegală. Versul liber presupune existența unui ritm interior și constituie un element de
modernitate.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale universului:
cunoașterea lumii în planul creației poetice este posibilă numai prin iubire.
O primă idee poetică relevantă pentru temă este reprezentată de antiteza dintre două
tipuri de cunoaștere redate prin metaforele: lumina mea și lumina altora. Celor două tipuri le
corespund verbe antonimice: „sporesc” și „sugrumă”. Cunoașterea paradisiacă, rațională,
reduce misterul, dar nu îl elucidează, având un efect distructiv asupra acestuia. Cunoașterea
poetică, luciferică, divide obiectul într-o parte care se arată supusă contemplării poetice și o
parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul. Enumerația „în flori, cu ochi,
pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a lumii, fiecare termen
reprezentând un mister.
O altă idee poetică semnificativă este reprezentată de asemuirea amplă a
cunoașterii poetice cu razele albe al luminii ce „măresc... taina nopții”. Blaga compară
efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii prin poezie. Lumina lunii nu risipește
întunericul nopții, ci sporește misterul, prin amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au
aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin interpretabile. De
fapt, poezia nu explică, ci îmbogățește corola de minuni a lumii, prin simboluri care deschid
drumul unui mare număr de interpretări.
Un prim element de compoziție semnificativ operei este titlul, element paratextual
ce anticipează tema cunoașterii. Titlul este reprezentat de o propoziție dezvoltată având ca
subiect pronumele de persoana I, eu, marcă a eului liric ce anticipează lirismul subiectiv, dar
și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc) atribuie eului o atitudine
de protejare a tainelor lumii redate prin metafora revelatorie „corola de minuni”. Corola,
simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar la sens conotativ sugerează
totalitatea elementelor lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii poetice, minuni sau mistere,
supuse contemplării poetice.
Elementele de recurenta reprezintă un alt element de compoziție al operei, acestea
fiind reprezentate de mister și lumină, motive centrale ale poeziei blagiene și metafora
emblematică a operei poetului cu dublă semnificație: cunoaștere și iubire. Poezia este
structurata în trei secvențe lirice. Prima secvență exprimă refuzul ferm al autorului de a fi
adeptul cunoașterii paradiziace. Enumerația de metafore revelatorii din ultimul vers al primei
secvențe desemnează temele poeziei blagiene: flori–viață, ochi–cunoaștere, buze–iubirea,
morminte–moartea. A doua secvență reprezintă o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere:
paradiziacă și luciferică prin relațiile de opoziție care se stabilesc: “eu – alții”, ”lumina mea –
lumina altora”. Ultima secvență are rol concluziv, poetul exprimându-și atitudinea sensibilă și
iubitoare “căci eu iubesc/ și flori și ochi și buze și morminte”.
În concluzie, Lucian Blaga propune prin intermediul operei “Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii” o nouă viziune asupra lumii formate din mistere ce nu pot fi descifrate,
reflectând viziunea despre creație și cunoaștere a poetului filozof.