MODERNISMUL FILOZOFIC(EXPRESIONISMUL)

LUCIAN BLAGA- EU NU STRIVESC COROLA DE

MINUNI A LUMII

● evidențierea a două trăsături ce fac posibilă încadrarea textului poetic

într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică.
Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută ca o reacție
împotriva tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin introducerea unor idei și
concepții noi asupra expresiei poetice. În literatura română, E. lovinescu este cel care
teoretizează modernismul ca doctrină estetică, dar și ca manifestare, introducerea curentului
fiind bazată pe principiul sincronismului, pe teoria imitației și pe teoria mutației valorilor
estetice.
Unul dintre reprezentanții acestui curent în poezia română este Lucian Blaga, adept al
modernismului filozofic. Modernismul său este dat de limbajul metaforic și puternic
subiectivizat, ce transformă eul liric într-un filtru al universului, dar și de tematica abordată:
iubirea ca formă de cunoaștere, sentimentul morții, neliniștea existențială, trecerea ireversibilă
a timpului, sacrul și profagul.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicată în anul 1919 și
deschide volumul de debut al autorului „Poemele lumii”. Această poezie este reprezentativă
pentru întreaga creație blagiană, dar și pentru concepția lui Blaga despre existență. Astfel,
textul devine o artă poetică ce exprimă raportul creatorului cu lumea. Textul devine o
mărturisire a unui crez poetic exprimat la persoana I. Spre deosebire de alte arte poetice,
poezia nu mai este văzută ca meșteșug, îndemânare sau strategie de îmbinare a cuvintelor, la
Blaga, poezia este o exprimare pură, spontană a stărilor sufleteși, a emoțiilor, accentul nu mai
cade pe cuvânt, ci pe emoție, iar poetul percepe cu înfiorare misterele lumii și le exprimă
spontan. Această atitudine este specifică expresionismului și de aceea, acest text este
considerat o artă poetică expresionistă.
Una dintre trăsăturile modernismului este structura antitică a textului lirirc, organizat
pe antiteze fundamentale precum lumina și întunericul, rațiunea și efectul, cunoașterea
paradisiacă și cunoașterea luciferică.
O altă trăsătură a modernismului ce se regăsește în textul dat este folosirea versului
liber, fraza poetică și ingambaentul: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu
mintea tainele, ce le-ntâlnesc în calea mea […]” ce asigură cursivitatea ideilor poetice.

● prezentarea a două imagini artistice/idei poetice din textul studiat,

relevante pentru tema și viziunea desore lume.

Tema poeziei o reprezintă cunoașterea în legătură cu creația. Poezia fiind o inspirație

filozofică, pentru că exprimă liric concepția artistului despre lume.
 Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de
cunoaștere redate prin metaforele: “lumina mea”  și “lumina altora”. Celor două tipuri le
corespund verbe antonimice :”eu cu lumina mea sporesc” , ”lumina altora sugrumă”.
Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune
limita cunoașterii umane, “bariera marelui Anonim”. Acest tip de cunoaștere are un efect
distructiv asupra misterului: “sugrumă vraja nepătrunsului ascuns“, ucide “cu mintea tainele”.
Cunoașterea poetică (luciferică) divide obiectul într-o parte care se arată, supusă contemplării
poetice și o parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul. Enumerația “în
flori, cu ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea corolei de minuni a lumii, fiecare
termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează arta,
sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificante, iar mormintele presupun misterul
de dincolo de “marea trecere prin lumină”.
   O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele
albe ale lumii ce “mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând
emoție și frumusețe prin potențarea misterului: ”căci tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-
nțelesuri și mai mari” Blaga compară efectul luminii selenare cu iluminarea artistică a lumii
prin poezie. „Lumina lunii” nu risipește întunericul nopții, ci sporește misterul, prin
amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au aceeași menire: de a crea un univers neclar, în
care toate elementele devin interpretabile. De fapt, poezia nu explică, ci sugerează, adică
„îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri care deschid drumul unui mare
număr de interpretări, amplificând emoția receptării.

● Analiza a două elemente de compoziție sau limbaj, semnificative

pentru textul poetic ales

Titlul este amplu, format dintr-o propoziție dezvoltată, ce se deschide cu pronumele

personal „eu”, influență expresionistă(exacerbarea eului liric) specifică primului volum.
Verbul la modul indicativ, timpul prezent, forma negativă „nu strivesc” exprimă operațiunea
poetului pentru cunoașterea luciferică(poetică).
Din punct de vedere structural, poemul este construit pe o amplă antiteză, pe
dispunerea a două metafore: „luminea mea”, „lumina altora” ce definesc două tipuri de
cunoaștere diferite, luciferică și paradisiacă, antiteză întărită de conjuncția adversativă „dar”.
Poezia este alcătuită în jurul unei metafore revelatorii(metafora luminii) ce definește o cale de
cunoaștere.
Din punct de vedere compozițional, textul este alcătuit din trei secvențe lirice. Prima
ilustrează atitudinea contemplativă a eului liric, a doua definește atitudinea paradisiacă, iar a
treia reprezintă superioritatea cunoașterii luciferice față de cunoașterea paradisiacă.
Prima secvență ilustrează atitutudinea contemplativă a eului liric, cuprinzând prima
frază poetică și debutând cu titlul, sugerează tema creației și a cunoașterii. Astfel, din intenția
poetului de a „nu strivi”, de a „nu ucide” și de a „nu lumina necruțător” și de a păstra o
atitudine de reculegere, de înfiorare și discretă în fața lumii, se nasc atributele lumii, văzută ca
o „corolă de minuni”, asemenea unei înalte flori, palpitând de taine.
 Secvența a doua cuprinde următoarea frază poetică „lumina altora...” și definește
lumea comună prin „lumina altora” și se referă la toți cei care nu sunt artiști. Secvența
definește cunoașterea paradisiacă, și anume acea cale rațională de cunoaștere, care „sugrumă”
misterul, fiind o metodă ce distruge vraja nepătrunsului ascuns.
Secvența a treia este reprezentată de ultima parte a textului și este introdusă prin
conjuncția adversativă „dar” și marchează structura duală a textului, delimitând clar cele două
atitudini posibile în fața lumii: luciferică și paradisiacă. Această secvență afirmă superioritatea
cunoașterii luciferice ca o cale de a nu distruge misterul lumii, ci îl amplifică: „sporesc a lumii
taină”.
Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în
care poetul reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc /
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa
cum reiese din ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri
şi mai mari / sub ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.
Tipul de lirism este subiectiv, poezia fiind o confesiune prin care poetul își transmite
în mod direct crezul artistic. Mărcile subiectivității sunt: formele pronominale și verbale de
persoana I singular („eu”- repetat insistent în poezie, „nu strivesc”, „nu ucid”, „mea”,
„sporesc”, „iubesc”).
Din punct de vedere prozodic, poezia este alcătuită din 20 de versuri libere, cu metrica
variabilă, al căror ritm interior redă fluxul ideilor. Forma modernă este conferită și de
folosirea ingambamentului, ce constă în continuarea ideii poetice în versurile următoare cu
literă mică.
Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” devine o artă poetică
reprezentativă pentru modernismul filozofic și viziunea expresionistă, atât prin prin tema
creației și a cunoașterii, cât și prin procedeele folosite.