Structura instituțională a Uniunii Europene

Unitate de învăţare Nr. 4

STRUCTURA INSTITUȚIONALĂ A UNIUNII EUROPENE

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 4…………………………………………………….. 24

4.1 Principalele instituții ale Uniunii Europene................................................................... 24
4.2 Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene.................................................. 30
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4………………………………………….... 31
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………................................. 32
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4…………………………………………………….. 32

23
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 4

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 4 sunt:

• Identificare principalelor instituții ale Uniunii Europene;

• Cunoașterea caracteristicilor principalelor instituții ale Uniunii
Europene.

4.1. Principalele instituții ale Uniunii Europene

Tratatele de la Paris și Roma au prevăzut comunități distincte, fiecare cu personalitate

juridică proprie. La debutul lor, cele trei Comunități Europene dispuneau de instituții proprii:
trei Consilii de miniștri și trei organe colegiale – Înalta Autoritate pentru CECO și două
Comisii pentru CEE și CEEA. Această situație prezenta, însă, unele inconveniente. De aceea,
prin “Convenția relativă la unele instituții comune”, care a formalizat juridic instituțiile
politice, semnată în același timp cu Tratatele de la Roma, au devenit comune pentru cele trei
Comunități - Adunarea Parlamentară și Curtea de Justiție, iar pentru CEE și CEEA a devenit
comun - Comitetul Economic și Social. Ulterior, Tratatul de fuziune de la Bruxelles (adoptat
în 1965) a realizat și unificarea executivelor, instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a
Comunităților Europene, și, ca o consecință, a altor instituții și reguli legate de acestea. De
asemenea, a refăcut într-o singură administrație și administrațiile celor trei Comunități. În
fine, Comunitățile au fost prevăzute cu un buget de funcționare unic.
Această schemă instituțională s-a modificat începând cu anul 1961, prin instituționalizarea
Conferinței la nivel înalt a reprezentanților celor șase state membre, apoi ca urmare a apariției
Consiliului European (1974), consacrat juridic de Actul Unic European (1986), și, ulterior,
prin Tratatul de la Maastricht (1992) - atât din punct de vedere al structurii organice, cât și
sub aspect funcțional. Ca structuri organice, Tratatul de la Maastricht creat un nou organ
consultativ (Comitetul Regiunilor) și instituțiile prevăzute pentru realizarea uniunii monetare,
anume Banca Centrală Europeană (BCE) și Sistemul European al Băncilor Centrale - compus
din BCE și băncile centrale naționale, a cărui totală independență este recunoscută cu această
ocazie. Sub aspect funcțional, adică al modului în care este organizată cooperarea dintre
instituții și de care depind deciziile și coerența lor, de-a lungul timpului au fost introduse
reguli noi, care să contribuie la eficientizarea și democratizarea procesului decizional.

☆ Parlamentul European

Origine și evoluție. Numită inițial “Adunarea Parlamentară”, este prima dintre instituțiile
definite de tratatele originare, devenind instituție comună pentru cele trei Comunități în urma
semnării „Convenției relative la unele instituții comune” (1957). Din 1962, s-a autobotezat
Parlamentul European, nume ce i-a fost consacrat oficial prin Actul Unic European.
Componență. Începând cu 1979, parlamentarii sunt „reprezentanți ai popoarelor” statelor
reunite în Comunitate, aleși prin vot universal direct, pentru o perioadă de cinci ani, în baza
„Actului pentru alegerea reprezentanților în Parlamentul European prin vot universal direct”,
anexat la decizia Consiliului European din septembrie 1976.
Numărul membrilor Parlamentului European și repartizarea locurilor între statele membre
au suportat modificări succesive în timp, ca urmare a noilor extinderi. Ultima modificare a
fost prevăzută de Tratatul de la Lisabona, care precizează că numărul europarlamentarilor nu

24
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

poate depăși șapte sute cincizeci, plus președintele. Reprezentarea cetățenilor este asigurată
în mod proporțional descrescător, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat
membru, cu mențiunea că niciunui stat membru nu i se atribuie mai mult de nouăzeci și șase
de locuri.
Sediul Parlamentului European este repartizat, din rațiuni istorice, între Luxemburg – unde se
află Secretariatul General permanent, Strasbourg – unde au loc sesiunile plenare și Bruxelles
– unde își au sediul comisiile parlamentare, având o situație de instituție “navetistă”, care
vine din istoria construcției europene, mult criticată de parlamentari.
Președinția Parlamentului European o deține un deputat ales cu o majoritate absolută de
voturi, pentru o perioadă de doi ani și jumătate.
Organizare și funcționare. Parlamentului European își stabilește propriul regulament
interior, adoptat cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate.
O caracteristică a organizării Parlamentului rezidă în faptul că deputații se grupează nu pe
naționalități ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice. Așadar, Parlamentul
European este constituit din grupuri politice transnaționale, care se înscriu într-un spectru larg
de tendințe, curente sau ideologii.
Regimul de lucru. În general, europarlamentarii se întrunesc în fiecare lună, pe durata unei
săptămâni (cu excepția lunii august), în sesiuni ce se țin la Strasbourg, dezbaterile fiind
traduse simultan în toate limbile oficiale ale Uniunii Europene.
Principiul de votare în Parlament este majoritatea absolută a sufragiilor exprimate, voturile
numărându-se la sfârșitul fiecărei perioade de sesiune.
Puterile atribuite de tratate Parlamentului European și extinse ulterior pot fi grupate astfel:
• Puterea de control politic. Aceasta presupune o putere de informare și una de sancțiune:
 puterea de informare constă în examinarea diferitelor documente și discutarea în
ședință publică a raportului anual pe care îl prezintă Comisia Europeană și în
posibilitatea de a adresa și celorlalte instituții ale Comunității întrebări scrise sau orale;
 puterea de sancțiune se materializează în faptul că acesta poate, în anumite condiții
stabilite, prin votarea unei moțiuni de cenzură, să constrângă Comisia Europeană să
demisioneze în bloc.
• Puterea consultativă și de participare la actul legislativ. Tratatele constitutive au prevăzut
dreptul acestuia de a fi consultat de către Consiliul de Miniștri în anumite situații. Actul Unic
European a extins această competență și la alte domenii; a introdus o nouă procedură –
„cooperarea”, care dă posibilitate Parlamentului să se manifeste mai mult în procesul
legislativ și, de asemenea, i-a recunoscut un drept de „aviz conform” privind acordurile de
aderare și asociere.
Prin Tratatul de la Maastricht a fost introdusă procedura de codecizie, domeniile supuse
acestei proceduri fiind o parte din cele prevăzute în Actul Unic European pentru procedura de
cooperare, precum și alte câteva noi competențe și politici comunitare. De asemenea, s-a
extins principiul “avizului conform” la noi situații.
Tratatul de la Amsterdam și, ulterior, Tratatul de la Lisabona, au lărgit domeniile asupra
cărora se aplică procedura de codecizie, permițând Parlamentului European să devină egalul
Consiliului în ceea ce privește puterea de legiferare.
• Competențe în domeniul bugetar. Parlamentul este cel care adoptă forma definitivă a
bugetului, pe care semnătura Președintelui îl investește cu putere executorie.
• Parlamentul European alege, pe perioada legislaturii sale, Avocatul poporului
(Ombudsmanul European), împuternicit să primească plângeri din partea oricărui cetățean al
Uniunii sau a oricărei persoane fizice sau juridice cu reședința sau sediul social într-un stat
membru, care privesc cazuri de administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor,
oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în
exercitarea funcțiilor jurisdicționale ale acesteia.

25
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

☆ Consiliul European

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul Europei – prima organizație de

cooperare politică din Europa, cadru pentru dialog al unui grup de state (din care face parte și
România), în probleme politice și activități cum sunt mediul, cultura, promovarea principiilor
democrației, respectării drepturilor omului etc.
De asemenea, trebuie făcută distincția între Consiliul European (al șefilor de stat și de
guvern) și Consiliul Uniunii, deoarece între aceste două instituții există anumite diferențe.
Origine și evoluție. Originea Consiliului European se află în conferințele la nivel înalt ce
reuneau șefii de stat și de guvern ai celor șase membri fondatori (care au început în anul
1961, la inițiativa generalului de Gaulle) și au continuat în anii următori, ca o cooperare “la
vârf”. Pasul decisiv l-a reprezentat Conferința de la Paris din 1974, când s-a hotărât crearea
Consiliului European și s-a stabilit și o nouă procedură cu caracter de regulă, și anume:
“Consiliul European se reunește de 3 ori pe an și în calitatea de Consiliu al Comunităților
pentru Cooperare Politică”.
Consacrat juridic prin Actul Unic European, Consiliul European nu este, așadar, urmare nici a
unei funcționări în mediul internațional și nici urmare a revizuirii tratatelor comunitare,
putând fi considerat drept o inovație politică.
Componență. Tratatul de la Lisabona a stabilit componența Consiliului European ca a fi
formată din șefii de stat sau de guvern ai statelor membre, precum și din președintele său și
președintele Comisiei Europene. La lucrări mai participă și Înaltul Reprezentant al Uniunii
pentru afaceri externe și politica de securitate
Sediul. După extinderea din 2004, toate reuniunile au loc în Bruxelles, în Clădirea Justus
Lipsius, care este oficial sediul Consiliului European.
Președinția. Tratatul de la Lisabona instituie funcția de Președinte al Consiliului European
ales cu majoritate calificată dintre membrii săi, pentru un termen de doi ani și jumătate, cu
posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată.
Mod de funcționare. În practică, un Consiliu European are loc la finalul fiecărei președinții,
în iunie și în decembrie; două consilii suplimentare sunt organizate, de asemenea, în martie și
în iunie. În plus, atunci când situația o impune, președintele poate convoca deopotrivă o
reuniune extraordinară a Consiliului European.
Sistemul de vot. Consiliul European se pronunță prin consens, cu excepția cazului în care
tratatele dispun altfel.
Consiliului European îi revin următoarele atribuții:
• este locul unor schimburi de păreri libere și al unor informări reciproce între factorii
principali de conducere ai statelor membre;
• poate delibera subiecte care sunt de competență comunitară, dar și chestiuni de
cooperare politică sau orice alt subiect de interes comun, definind, în esență, orientările
și prioritățile politice generale al Uniunii;
• oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia;
• constituie o “instanță de apel” pentru dosarele care îi sunt trimise de instanțele
inferioare, în special de către Consiliul Uniunii.
Dispozițiile adoptate de Consiliul European nu sunt acte comunitare, ci doar acorduri
politice, care se pot materializa ulterior în acte comunitare, prin aplicarea procedurilor
prevăzute în tratate.

☆ Consiliul sau Consiliul Uniunii Europene (Consiliul de Miniștri)

Origine și evoluție. În cadrul arhitecturii organice comunitare, Tratatul de fuziune de la

Bruxelles a instituit un Consiliu al Comunităților Europene, denumit Consiliul de Miniștri,
care s-a substituit Consiliului special de miniștri al CECO, Consiliului CEE și Consiliului
26
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

CEEA. Acest Consiliu unic exercita puterile și competențele conferite în condițiile prevăzute
de fiecare din cele trei tratate comunitare. Tratatul de la Maastricht i-a schimbat denumirea în
Consiliul Uniunii Europene - cadru instituțional unic pentru cele trei Comunități - și i-a
acordat atribuții și în domeniul Politicii Externe și de Securitate Comună și al Justiției și
Afacerilor Interne.
Componență. Conform Tratatului de la Lisabona, Consiliul Uniunii este compus din câte un
reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul
statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot. Componența Consiliului nu
este, deci, nici fixă, nici stabilă, ci variază în funcție de ordinea de zi a lucrărilor, fiind
convocați pentru a face parte succesiv din Consiliu - fie singuri, fie alături de miniștrii de
externe - diferiți titulari ai departamentelor.
Sediul Consiliului Uniunii este la Bruxelles. În timpul lunilor aprilie, iunie și octombrie,
Consiliul își ține reuniunile la Luxemburg.
Președinția Consiliului Uniunii, cu excepția formațiunii Afaceri Externe, este asigurată, pe o
perioadă de 18 luni, de grupuri prestabilite de trei state membre. Aceste grupuri sunt formate
în baza unui sistem egal de rotație a statelor membre, avându-se în vedere diversitatea
acestora și echilibrul geografic al Uniunii. Fiecare membru al unui grup asigură, prin rotație,
pentru o durată de șase luni, președinția tuturor formațiunilor Consiliului, cu excepția
formațiunii Afaceri Externe. Ceilalți membri ai grupului asistă președinția în îndeplinirea
tuturor responsabilităților acesteia, pe baza unui program comun, putând conveni, după caz, și
asupra altor aranjamente.
Organizare și funcționare. Consiliul Uniunii se întrunește la convocarea președintelui, din
inițiativa acestuia, a unuia dintre membrii săi sau ai Comisiei. Deși regulamentul său intern și
Tratatul UE prevăd noțiunea singulară de “Consiliu”, așa cum s-a precizat deja, la Bruxelles
și la Luxemburg se reunesc, în ritmuri variabile, până la zece formațiuni diferite ale
Consiliului, fără a exista o ierarhie între acestea.
Sistemul de vot. Tratatele comunitare consacră trei modalități de vot în Consiliul Uniunii,
alegerea între acestea fiind stabilită prin dispozițiile tratatelor, care prevăd modul de votare
adecvat de fiecare dată când Consiliul trebuie să decidă.
 votul în unanimitate sau consensul prezintă acea particularitate de a fi incontestabil,
chiar dacă unul sau mai multe state se abțin. Exercitarea dreptului de veto impune
exprimarea acestei opinii și nu starea pasivă, care marchează simpla abținere;
 votul cu majoritate simplă se întrunește dacă cel puțin 15 membri ai Consiliului au
votat favorabil în chestiuni de procedură;
 votul cu majoritate calificată constituie obiectul unei organizări elaborate special, care
a urmărit, pe de o parte, evitarea posibilității ca statele membre “mici” să aibă un rol
disproporționat, iar, pe de altă parte, să nu conducă nici la “strivirea” acestora de către
statele mai puternice. Inițial, majoritatea calificată funcționa pe baza unui sistem de
ponderare a voturilor, fiecare stat membru dispunând de un anumit număr de voturi în
funcție de ponderea sa demografică. În acest sistem, o decizie era adoptată numai dacă
un anumit prag de voturi era atins de majoritatea statelor membre. Tratatul de la
Lisabona vine să simplifice sistemul anterior cu scopul de a-i îmbunătăți eficacitatea,
prin eliminarea ponderării voturilor și instituirea unui sistem al votului cu dublă
majoritate pentru adoptarea deciziilor. De acum înainte, se obține majoritatea calificată
dacă ea acoperă cel puțin 55 % din statele membre care reprezintă cel puțin 65 % din
populația Uniunii Europene. Tratatul de la Lisabona prevede, de asemenea, o
minoritate de blocare alcătuită din cel puțin patru state membre, reprezentând peste
35 % din populația Uniunii Europene.
Consiliul Uniunii Europeme are următoarele atribuții:
• exercită, împreună cu Parlamentul European, funcția legislativă prin procedura
legislativă ordinară, cunoscută și sub numele de codecizie;

27
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

• coordonează politicile statelor membre în domenii specifice, cum ar fi politicile

economice și bugetare sau politica de ocupare a forței de muncă;
• adoptă deciziile necesare pentru definirea și punerea în practică a politicii externe și
de securitate comună, pe baza orientărilor generale trasate de Consiliul European.
Aceasta include totodată ajutorul umanitar și pentru dezvoltare al Uniunii, apărarea și
comerțul;
• coordonează activitățile statelor membre și adoptă măsurile necesare cu privire la
cooperarea în materie de justiție și afaceri interne;
• decide cu privire la semnarea și încheierea acordurilor internaționale dintre Uniunea
Europeană și unul sau mai multe state ori organizații internaționale, pe baza unei
propuneri din partea Comisiei;
• adoptă bugetul Uniunii împreună cu Parlamentul European.

☆ Comisia Europeană

Origine și evoluție. Istoria ei a început în anul 1951, odată cu apariția Înaltei Autorități -
executivul primei Comunități Europene (CECO). În tratatele de la Roma, termenul de
Comisie a fost folosit din motive strategice - în încercarea autorilor de a diminua sensul
supranațional, considerat ca fiind prea extins în primul tratat. După fuziunea executivelor,
prin Tratatul de la Bruxelles (1965), Comisia a devenit instituție comună pentru cele trei
Comunități și, în consecință, a exercitat competențele Comisiilor (CEE și CEEA) și a Înaltei
Autorități (CECO), conform dispozițiilor respectivelor tratate.
Această instituție are caracter de organ supranațional, exercitându-și funcțiile în serviciul
intereselor comunitare, în totală independență față de statele membre.
Componență. Începând cu 1 noiembrie 2014, Comisia este compusă dintr-un număr de
membri, incluzând președintele și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și
politica de securitate, corespunzător cu două treimi din numărul statelor membre, atât timp
cât Consiliul European nu decide modificarea acestui număr, hotărând în unanimitate.
Membrii Comisiei sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu un sistem
de rotație strict egal între acestea, care să reflecte diversitatea demografică și geografică,
astfel încât diferența dintre numărul total de mandate deținute de resortisanții a două state
membre date să nu poată fi niciodată mai mare de unu.
În general, membrii Comisiei - denumiți comisari - sunt recrutați din rândul specialiștilor
și/sau al oamenilor politici. Ei sunt numiți de Consiliul European împreună cu Președintele
Comisiei, la sugestiile statelor membre, pe baza competenței lor generale. Aceștia prezintă
toate garanțiile de independență față de statele membre, în interesul general al Uniunii. Pentru
realizarea îndatoririlor ce le revin, ei nu solicită și nu acceptă instrucțiuni de la niciun guvern
sau alt organism, fiecare stat membru angajându-se să respecte acest principiu și să nu
influențeze în niciun fel membrii Comisiei. Începând cu 1 ianuarie 1995, mandatul
comisarilor este de 5 ani - asemeni cu cel al Parlamentului, cu posibilitatea de a fi reînnoit, un
comisar putând fi revocat prin demisie voluntară sau din oficiu. În această perioadă, membrii
Comisiei nu pot exercita nicio altă activitate profesională, fie ea remunerată sau nu.
Sediul Comisiei Europene este la Bruxelles.
Președintele Comisiei Europene este ales conform procedurii instituite de Tratatul de la
Maastricht, în baza unei duble investituri democratice – de către statele membre reprezentate
în Consiliul European și de către Parlamentul European, pe o perioadă de cinci ani.
Organizare și funcționare. Comisia Europeană se întrunește la inițiativa președintele său, cel
puțin o dată pe săptămână, de obicei miercurea, în ședințe care nu sunt publice, dezbaterile
acesteia fiind confidențiale. În plus, Comisia se întrunește ori de câte ori este nevoie.
Tratatele comunitare acordă Comisiei competența de a se auto-organiza, în sensul că aceasta
își stabilește propriul regulament de procedură, pe care are obligația să-l publice.
28
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

De asemenea, Comisia acționează în calitate de „colegiu”, în conformitate cu orientările

politice definite de președinte. Acest principiu al colegialității, introdus de Tratatul UE, se
bazează pe egalitatea între membrii Comisiei în participarea lor la adoptarea deciziilor
instituției. Astfel, deciziile sunt adoptate după o deliberare comună și toți membrii sunt
responsabili în mod colectiv pentru acestea în fața Parlamentului European. De altfel,
comisarii nu au nicio putere de decizie proprie, decât în cazul în care sunt abilitați de Comisie
să ia măsuri în numele său, în domeniile lor de competență, asumându-și astfel
responsabilitatea politică și juridică a Comisiei. Cu toate acestea însă, președintele Comisiei
procedează la o repartiție precisă a atribuțiilor între membrii săi cu privire la pregătirea și
punerea în execuție a deciziilor, putând totodată în orice moment să modifice atribuțiile lor.
Prin urmare, fiecare dintre comisari are o responsabilitate particulară pentru unul sau mai
multe sectoare de activitate ale Uniunii, reunite sub “umbrela” unui Direcții generale.
Sistemul de vot. Comisarii înaintează propuneri colegiului, care deliberează, în general, prin
consens. La cererea unui comisar, colegiul poate iniția o procedură de vot, caz în care
deciziile se adoptă cu majoritatea simplă a voturilor membrilor săi.
Comisia promovează interesul general al Uniunii, sens în care îi revin următoarele atribuții:
• Puterea de inițiativă (reprezintă motorul Comunității). Comisia formulează
recomandări asupra subiectelor cuprinse în tratate dacă acestea le prevăd sau dacă
Comisia consideră că este necesar;
• Puterea de execuție (joacă rolul unui guvern la nivel comunitar). Comisia are o putere
de execuție proprie, care se reflectă din prerogativele sale în materie de uniune vamală
și piață unică internă (procese pe care le-a finalizat), în materie de aplicare a politicii
concurențiale comunitare, precum și din competențele de execuție în materie de
agricultură, transport, politică socială etc.;
• Puterea de control (gardianul prevederilor tratatelor). Comisia veghează asupra
aplicării dispozițiilor comunitare și asupra deciziilor luate pentru funcționarea normală
a instituțiilor. Aceasta implică:
 puterea de control, care se poate exercita a priori sau posteriori, ca urmare a
posibilității de a culege informații;
 puterea de sancțiune, care se exercită atunci când un stat încalcă una din obligațiile
sale, având un caracter administrativ și, în ultimă instanță, judiciar, printr-o sentință
dată de Curtea Europeană de Justiție;
• Puterea de negociere în acordurile internaționale. În calitate de reprezentantă a
Uniunii Europene în relațiile externe, Comisia garantează legăturile cu organismele
internaționale, exprimând, de fapt, punctul de vedere comunitar în relațiile
internaționale.

Test de autoevaluare 4.1 – Încercuiți răspunsul corect.

Prin „Convenţia relativă la unele instituţii comune Comunităţilor

Europene” (1957) a devenit instituţie comună pentru cele trei Comunităţi
Europene şi:
a) Parlamentul European;
b) Comitetul Regiunilor;
c) Comisia Europeană;
d) Consiliul European.

Printre atribuţiile Parlamentului European nu se numără:

a) examinarea diferitelor documente şi discutarea, în şedinţă publică,
a raportului anual pe care îl prezintă Comisia Europeană;

29
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

b) puterea de a constrânge Comisia, prin votarea unei moţiuni de

cenzură, de a demisiona, în anumite condiţii stabilite;
c) alegerea, pe durata legislaturii sale, a Avocatului poporului;
d) niciuna dintre atribuțiile de mai sus.

Stabiliţi care dintre următoarele afirmaţii este adevărată. Consiliul

European:
a) este locul unor schimburi de păreri libere între statele membre în
probleme politice şi activităţi cum sunt mediul, cultura,
promovarea principiilor democraţiei, respectarea drepturilor
omului etc.;
b) dispoziţiile adoptate de acesta reprezintă acorduri politice;
c) reprezintă o instituţie prevăzută de tratatele iniţiale de înfiinţare
ale Comunităţilor Europene;
d) devine instituţie comună pentru Comunităţile Europene prin
Tratatul de fuziune de la Bruxelles.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

4.2. Organe consultative ale instituțiilor Uniunii Europene

☆ Comitetul Economic și Social (CES). Tratatele CECO, CEE, CEEA au stabilit

necesitatea înființării unor organe consultative Comisiei, Consiliului și Parlamentului, ai
căror membri să fie reprezentanți ai diverselor medii socio-economice, cu scopul de a face
cunoscută opinia lor în realizarea diferitelor proiecte legislative. Cu privire la CECO, a
funcționat Comitetul consultativ, ai cărui membrii erau distribuiți în mod proporțional între:
producători, muncitori, consumatori, comercianți ai produselor industriei cărbunelui și
oțelului. În ceea ce privește CEE și CEEA, s-a înființat Comitetul Economic și Social.
Componență. CES este format din reprezentanți ai diferitelor categorii de participanți la viața
economică și socială - organizații patronale, salariale și alți reprezentanți ai societății civile,
în special din domeniile socio-economic, civic, profesional. Numărul membrilor CES a fost
limitat de Tratatul de la Lisabona la 350, numiți de Consiliu cu unanimitate de voturi, pentru
o perioadă de 5 ani, cu posibilitate de prelungire.
CES desemnează, dintre membrii săi, un președinte pentru un mandat de doi ani și jumătate.
Atribuții. Funcția principală a CES este aceea de a se pronunța asupra proiectelor în cazurile
prevăzute de tratate. Această consultare este o condiție indispensabilă pentru legalitatea
actului juridic și hotărârea se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Din anul 1972,
Comitetul poate să emită avize din proprie inițiativă asupra oricărei probleme de interes
comunitar. Tratatul UE obligă Comisia și Consiliul să ceară avizul Comitetului în anumite
proiecte legislative, în timp ce Tratatul de la Amsterdam autorizează consultarea sa și de către
Parlamentul European. La cererea Parlamentului European, Comisiei și Președintelui
Consiliului, CES exercită un control permanent al pieței interne și atrage atenția asupra
disfuncționalităților acesteia. De asemenea, întreține relații cu organisme similare la nivel
național, regional și internațional.
☆ Comitetul Regiunilor (CR). Organ cu caracter consultativ, a fost creat prin Tratatul de la
Maastricht, cu scopul de a realiza centralizarea opiniilor regiunilor și ale entităților locale
necesară pentru a răspunde cerinței Adunării Regiunilor Europei și Parlamentului European -
ca realitatea europeană să fie corect reprezentată și să influențeze dezvoltarea comunitară.
Componență. CR este format din reprezentanți ai colectivităților regionale și locale care sunt
fie titularii unui mandat electoral în cadrul unei autorități regionale sau locale, fie răspund din
punct de vedere politic în fața unei adunări alese. Potrivit Tratatului de la Lisabona, aceștia
30
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

sunt aleși de Consiliu cu unanimitate de voturi, la propunerea statelor membre, pentru o

perioadă de 5 ani, cu posibilitate de prelungire, fără ca numărul lor să depășească pe acela de
350.
CR desemnează, dintre membrii săi, un președinte pe o durată de doi ani și jumătate.
Atribuții. La fel ca și CESC, CR este un organ auxiliar, care asistă, cu caracter pur
consultativ, Parlamentul European, Consiliul și Comisia. CR este consultat de către cele trei
instituții în cazurile prevăzute de tratate și în toate celelalte cazuri și, în special, în care
acestea privesc cooperarea transfrontalieră, dar și în situația în care una dintre instituții
consideră oportun acest lucru. Mai mult, de fiecare dată când CES este consultat, CR este
informat de Parlamentul European, Consiliu sau de Comisie cu privire la cererea de aviz.
Dacă consideră că sunt în joc interese regionale specifice, CR poate emite un aviz în acest
sens, după cum poate emite un aviz și din proprie inițiativă, în cazurile în care consideră util
acest lucru.

Test de autoevaluare 4.2 – Încercuiți răspunsul corect.

Comitetele consultative ale instituțiilor comunitare:

a) au un mandat de doi ani și jumătate;
b) adoptă decizii numai la cererea instituțiilor comunitare;
c) au apărut mai târziu, ca o necesitate pentru realizarea diferitelor
proiecte legislative;
d) emit recomandări din proprie inițiativă sau la cererea instituțiilor
comunitare.

Răspunsul la test se găseşte la pagina 32.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 4.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare

Nr. 4 pe care urmează să o transmiteţi tutorelui.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 4

Încercuiți răspunsul corect.

Care dintre următoarele instituţii nu a fost prevăzută de Tratatele de la

Paris şi Roma:
a) Comisia Europeană;
b) Consiliul de Miniştri;
c) Consiliul European;
d) Curtea de Justiţie.

Prin Tratatul de fuziune de la Bruxelles (1965) a devenit instituţie comună

celor trei Comunităţi Europene şi:
a) Adunarea Parlamentară;
b) Comisia Europeană;
c) Comitetul Economic şi Social;
d) Curtea de Justiţie.

31
Mediul de afaceri european
 Structura instituțională a Uniunii Europene

Spre deosebire de Consiliul European, Consiliul Uniunii Europene:

a) se întruneşte mai des;
b) este compus din şefii de stat şi de guvern ai statelor membre;
c) stabileşte orientările generale ale construcţiei europene;
d) nu exercită atribuții legislative.

Membrii Comisiei Europene:

a) se reunesc la Luxemburg;
b) sunt aleși dintre resortisanții statelor membre în conformitate cu
un sistem de rotație strict egal între statele membre;
c) au un mandat diferit de cel al europarlamentarilor;
d) trebuie să reprezinte interesele statelor membre.

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 4.1. a), d), b)

Răspuns 4.2. d)

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 4

• Cairns, W., Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed. Universal

Dalsi, București, 2001
• Gheorghiu G., Economie europeană, Ed. SITECH, Craiova, 2014
• Manolache O., Drept comunitar. Instituții comunitare, Ed. All Beck,
București, 1999
• Marcu V., Drept instituțional comunitar, Ed. Mara, București, 1994
• McCormick J., Să înțelegem Uniunea Europeană, Ed. CODECS,
București, 2006
• Munteanu R., Drept european – Evoluție, Instituții, Ordine juridică, Ed.
Oscar Print, București, 1996
• Olaru D., Integrarea vest-europeană. Realități și controverse, Ed.
Politică, București, 1988
• Popescu C., Anghel G., Economia Uniunii Europene, Ed. Economică,
București, 2007
• Profiroiu P., Profiroiu A., Popescu I., Instituții și politici europene, Ed.
Economică, București, 2008

32
Mediul de afaceri european