MODERNISMUL ARGHEZIAN(ESTETICA URÂTULUI)

TUDOR ARGHEZI- FLORI DE MUCIGAI

● evidențierea a două trăsături ce fac posibilă încadrarea textului poetic

într-un curent cultural/literar sau într-o orientare tematică.

Modernismul este o mișcare culturală, artistică și ideatică, apărută ca o reacție

împotriva tradițiilor academice și istorice, caracterizată prin introducerea unor idei și
concepții noi asupra expresiei poetice. În literatura română, E. lovinescu este cel care
teoretizează modernismul Ca doctrină estetică, dar și ca manifestare, introducerea curentului
fiind bazată pe principiul sincronismului, pe teoria imitației și pe teoria mutației valorilor
estetice.
Tudor Arghezi este unul dintre marii poeți moderniști, autor al unei opere de o rară
îndrăzneală stilistică și de o mare varietate tematică: de la poezia pentru copii până la cea
religioasă și la cea erotică sau despre condiția omului. El este întemeietorul „esteticii urâtului”
în literatura română, o nouă formulă literară care revoluționează limbajul poetic.
Poezia „Flori de mucigai” este poezia care deschide volumul cu același nume apărut în
1931 și este, ca și „Testament”, o artă poetică, unul dintre textele reprezentative pentru poezia
modernistă și estetica urâtului. Ca specie literară, poezia este o artă poetică modernistă, ce
prefigurează o nouă formulă lirică abordată și anume „estetica urâtului”. Astfel, poezia devine
o expresie a convingerii că frumusețea, gingășia și lumina, nu pot dispărea, ci pot fi regăsite și
în realitatea cea mai urâtă.
O trăsătură a modernismului prezentă în această poezie este caracterul de artă poetică.
Aceasta se manifestă prin exprimarea autorului a propriilor convingeri despre actul creator, ce
este redat ca o dimensiune a suferinței(„întuneric”, „singurătate”) și ca o nevoie lăuntrică de a
scrie („m-am silit”).
O a doua trăsătură a modernismului ce se regăsește în poezia „Flori de mucigai” este
cultivarea esteticii urâtului, prin tematizarea acesteia, ceea ce impune imaginea creatorului
demonic, a cărei artă este un semn al unei erori. În viziunea lui Arghezi, frumosul artistic își
poate avea rădăcinile în urât, așa cum poezia poate fi creată în condiții nefavorabile („pe
întuneric”, „în singurătate”).

 prezentarea a două imagini artistice/idei poetice din textul studiat,

relevante pentru tema și viziunea despre lume

Tema poeziei este creația existențială a creatorului și creația, ceea ce presupune efort,
tudă și suferință.
 O primă idee poetică semnificativă pentru tema și viziunea despre lume o reprezintă
chiar modul de a scrie, instrumentele exprimării artistice. Acestea nu sunt unele obișnuite, ci
unele stranii, precum „unghia îngerească”, „mâna stângă”, „ghiara„. Scrisul devine, astfel, un
coșmar ce epuizează ființa poetului. Încă din primul vers, arta scrierii apare ca un efort, ca un
chin; poezia nu mai este un rod al inspirației, cum era pentru înaintași, ci rezultatul trudei
poetului, un greu, dar frumos „mesteșug”.
O altă idee revelatorie pentru poezie este „peretele de firidă goală”. Această imagine
simbolizează imaginea închisorii, procesul creator având loc „pe întuneric, în singurătate/Cu
puterile neajutate”, adică în condiții nefavorabile. „Unghia îngerească” nu mai există sau nu
mai poate fi identificată; prin urmare, legătura cu frumusețea s-a rupt, aceasta fiind o
caracteristică a poeziei moderne.

● Analiza a două elemente de compoziție sau limbaj, semnificative pentru

textul poetic ales

Titlul oximoronic trimite la volumul poetului francez Charles Baudelaire „Florile

răului” (1857), unul dintre întemeietorii poeziei moderne europene. Titlul poeziei ilustrează
viziunea modernistă asupra lumii, un oximoron în care florile sugerează frumusețea, lumina,
puritatea, iar mucegaiul semnifică urâtul, întunericul, răul. Titlul mai este și o metaforă ce
definește estetica urâtului, momentul în care materia mucegăiește, intră în descompunere,
după care urmează o altă etapă, a purificării.
La nivel structural și compozițional, poezia este alcătuită sub forma unui monolog din
șase fraze ce sunt grupate în două strofe inegale, împărțite în trei secvențe poetice, ce dezvoltă
o idee poetică majoră.
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog liric prin care este prezentată, ca
în orice artă poetică, confesiunea eului liric în legătură cu natura surselor de inspirație
artistică.
Incipitul este unul abrupt, care începe cu pronumele personal „le” ce înlocuiește
substantivul „versuri”, iar figura de stil principală este enumerația, care indică spațiul scrierii
(„pe tencuială”, „pe un perete”), modalitatea scrierii („pe întuneric”, „cu puterile neajutate”),
instrumentul scrierii(„cu unghia”). Acest spațiu este ostil poetului și lipsit de grația divină(„cu
puterile neajutate”). În ultimele versuri, cele două enumerații trimit la sfera religiosului.
Astfel, spre deosebire de evangheliștii Luca, Marcu și Ioan care au fost ajutați în misiunea lor
de taur(simbol pentru virtutea preotească), de leu(simbol pentru Iisus Hristos) și de
vultur(simbol pentru Dumnezeu), poetul se simte pierdut, lipsit de grația lui Dumnezeu(„cu
puterile neajutate”).
Secvența a doua cuprine versurile 8-16, principala idee fiind prezentarea sintetică a
noilor versuri. Timpul verbal se schimbă (prezentul), iar trimiterea la creație este alta
(stihuri).Versurile sunt „fără an”, semn că poezia iese din temporalitate. Se obervă și ineditul
formulei abordate( estetia urâtului) prin cuvintele folosite.
Principala figură de stil folosită este metafora „unghia îngerească” ce devine o inspirație
poetică divină pe care poetul încearcă să o recupereze. „Unghia îngerească”, însă, „s-a topit”,
sugestie a nevoii de a schimba stilul și de a mai face poezie clasică. În ultimul vers, se obervă
o perturbare topică, corect fiind „nu am mai cunoscut-o”, o constantă a poeziei moderne.
Această greșeală sporește expresivitatea și sugerează ideea că poezia se îndepărtează de banal,
de obișnuit.
Secvența a treia cuprinde ultima strofă, dispusă sub forma unui catren, alcătuit din
patru ennțuri poetice. Primul enunț este scurt, impresionant, fixând existența ca nonexistență.
Enunțul al doilea este concentrat pe imaginea ploii, semn al exteriorului ostil, receptat auditiv
ca agresiune. În al treilea enunț, imaginea mâinii-gheară sugerează pierderea funcției
creatoare. Ultimul enunț este creat pe actul creației („să scrie”) pusă sub semnul
agresiunii(„bătea afară”), al suferinței(„mă durea”) și al neputinței de a o evita
(„neputincioasă să se strângă”). Actul creației apare ca imperativ lăuntric „m-am silit”, iar
„mâna stângă” devine principalul instrument de scris, demonic de această dată. La nivel
metatextual, sintagma „mâna stângă” validează, de fapt, noua sintagmă literară: dacă până
acum s-a scris cu mâna dreaptă, adică frumos, de acum, poetul va scrie cu mâna stângă, altfel,
adică urât, această expresie fiind principala semnificație a expresiei urâtului.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care șochează prin expresivitatea
fascinantă, cuvinte „urâte” al căror sens capătă valori noi. De exemplu, cuvântul „mucigai”
este regionalism cu aspect arhaic, dar aici are sensul al degradării morale, al descompunerii
spirituale cu trimitere sugestivă către om, deoarece el însoțește cuvântul „flori”, care
semnifică frumosul, viața, lumina. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme ca „firida”, „stihuri”; din limbajul religios(numele celor trei evangheliști:Luca,
Marcu și Ioan) pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufletești de tristețe, de dezamăgire și
de deprimare ale poetului.
Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi, considerată o veritabilă artă poetică
modernistă, rămâne una dintre creațiile sale reprezentative care a impus estetica urâtului în
lirica românească.