Luceafărul

de Mihai Eminescu

I. Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului poetic studiat într-
un curent literar

a) Prezentarea curentului
Romantismul este curentul literar-artistic, apărut în Europa, la sfârşitul secolului al
XVIII-lea, care se manifestă mai întâi în Anglia, apoi în Germania şi Franţa, cuprinzând întreaga
Europă, principalii reprezentanți fiind: Novalis, frații Grimm, Victor Hugo.
În literatura română, romantismul se manifestă cu întârziere, începând cu al treilea
deceniu al secolului al XIX-lea şi este reprezentat de creaţia eminesciană, autorul fiind
supranumit ultimul romantic european. Romantismul românesc s-a manifestat în trei etape
distincte cu manifestări specifice fiecăreia: preromantismul (Vasile Alecsandri, Costache
Negruzzi), romantismul propriu-zis (Mihai Eminescu) și postromantismul (George Coșbuc,
Octavian Goga).
Principalele idei promovate de romantici sunt: manifestarea plenară a sentimentelor şi a
fanteziei creatoare prin intermediul artei, identificarea a noi surse de inspiraţie cum ar fi istoria
națională, folclorul şi frumuseţile naturii autohtone, profunda meditaţie asupra universului, pe
două coordonate - cosmică şi terestră, ironizarea prezentului şi glorificarea trecutului, folosirea
procedeului artistic al antitezei, libertatea absolută în alegerea speciilor literare, preferând
amestecul genurilor și cultivarea culorii locale.
b) Textul suport
Poemul Luceafărul este o capodoperă a creaţiei literare româneşti şi o sinteză a gândirii
eminesciene, pe al cărei parcurs se fac prezente toate marile teme şi motive ale liricii
eminesciene. Este publicat în Almanahul Societăţii Academice ,,România Jună”, din Viena, în
aprilie 1883, în august 1883 apare în revista Convorbiri literare, iar ulterior, este inclus în
singurul volum antum eminescian, apărut cu sprijinul lui Titu Maiorescu.
c) Prezentarea trăsăturilor
O prima trăsătură a romantismului prezentă în textul ales, unul dintre cele mai ample
poeme eminesciene, este atât tema romantică a condiţiei geniului într-o societate incapabilă să-l
înţeleagă şi să-l accepte, cât și motivele specifice: călătoria în timp, nașterea universului,
metamorfoza, antiteza angelic/demonic, cadrul nocturn, motivul visului. Pusă sub semnul lui A
fost odată, povestea Luceafărului îşi are originea în basmul popular Fata în grădina de aur, a lui
Richard Kunish, ceea ce dovedește interesul deosebit pentru folclorul național. Intenţia
creatorului romantic a fost să ilustreze o alegorie pe tema destinului uman: „Aceasta e povestea.
Iar înţelesul alegoric ce l-am dat e că dacă geniul nu cunoaşte moarte, iar numele lui scapă de
noaptea uitării, aici, pe pământ, el nu e capabil a fi fericit, nici de a ferici pe cineva. El n-are
moarte, dar n-are nici noroc.”
A doua trăsătură specifică perioadei romantice este preferința pentru amestecul genurilor
și al speciilor, respectul pentru limite și formal nefiind o preocupare a romanticilor. Astfel, în
poemul Luceăfarul se întâlnesc elemente epice, lirice și dramatice. Din genul epic au fost
preluate: incipitul specific basmului, prezența personajelor, prezența modurilor de expunere și a
unui narator, care expune obiectiv un fir epic organizat pe momente ale subiectului. Din genul
dramatic a fost preluată preferința pentru dialog și organizarea pe patru tablouri alternative
terestru-cosmic. Din genul liric au fost păstrate subiectivitatea, meditația și structura
specifică/elementele de prozodie.

II. Prezentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema și viziunea despre
lume din textul studiat

a) Tema
Tema condiţiei geniului dobândeşte, în Luceafărul, semnificaţii aparte prin relaţiile de
opoziţie şi de simetrie care se stabilesc între cele două universuri antagonice – al omului comun
şi al omului superior.
b) Ideea poetică 1
Luceafărul poate fi considerat o alegorie pe tema romantică a condiției omului de geniu
în lume, ceea ce înseamnă că povestea, personajele, relaţiile dintre ele sunt transpuse într-o suită
de metafore, personificări şi simboluri. Poemul reprezintă o meditaţie asupra destinului geniului
în lume, văzut ca o fiinţă solitară şi nefericit, opusă omului comun. Luceafărul, Hyperion,
reprezintă simbolul geniului ce se particularizează prin inteligenţă profundă şi meditativă, sete de
cunoaştere sau aspiraţie spre absolut, atitudine obiectivă asupra realităţii, dar şi prin puterea de
sacrificiu de sine pentru împlinirea idealurilor, solitudine şi capacitatea de a-şi depăşi limitele
condiţiei umane prin cugetare asupra gravelor probleme şi legi care guvernează universul.
c) Ideea poetică 2
Antiteza domină imaginarul poetic romantic, evidente fiind opozițiile uman/celest,
terestru/cosmic, efemer/etern, muritor/ nemuritor, angelic/demonic, inferior/superior.
Astfel, fata de împărat reprezintă omul obişnuit, muritorul de rând, ce se caracterizează
prin mediocritate, atitudine subiectivă în perceperea realităţii, neputinţa de a-şi depăşi sfera
limitată de acţiune, dorinţa oarbă de a trăi şi a fi fericit în sensul pragmatic, imediat al îndeplinirii
scopurilor omeneşti. Luceafărul este simbolul rațiunii, care domină timpul, intuitiv, nemuritor.

III. Ilustrarea a patru elemente de compoziție și limbaj ale textului poetic studiat,
semnificative pentru tema și viziunea despre lume

a) Semnificatia titlului
În ceea ce priveşte semnificaţia titlului, cuvântul ,,luceafăr” provine din
latinescul ,,lucifer” şi este denumirea populară a planetei Venus şi a unor stele mai strălucitoare.
În sens conotativ, el devine un simbol al unicităţii şi superiorităţii întruchipând geniul.

b) Structura textului (simetrie incipit-final, antiteza, relatii de simetrie si opozitie,

simbol central-Luceafarul)
Poemul este amplu, are 392 de versuri, grupate în 98 de catrene, structurate în patru părţi,
reliefând două planuri: terestru, uman şi universal, cosmic, care converg şi interferează uneori în
cele patru tablouri, gândite ca entităţi distincte.
Incipitul enunţă o formulă specifică basmului: ,,A fost odată ca-n poveşti/ A fost ca
niciodată”, având rolul de a introduce cititorul în universul imaginaţiei eminesciene, proiectând
totodată alegoria într-un timp neprecizat, unic. Acelaşi caracter de unicitate îl are şi fata de
împărat, cracterizată prin superlativul de factură populară ,,prea frumoasă”, ea este ,,una la
părinţi”, ,,mândră în toate cele”, comparată doar cu Fecioara şi cu luna, ceea ce denotă
singurătatea ei în planul terestru pe care îl reprezintă. Cadrul întâlnirii dintre îndrăgostiţi este
unul romantic, desăvârşit prin îmbinarea elementelor terestre şi cosmice: steaua apare seara,
luminând ,,negrul castel” în care se află fata. Fata adresează Luceafărului două chemări, izvorâte
din dorinţa puternică de a comunica, chiar şi prin intermediul visului şi al oglinzii, cu cel de care
s-a îndrăgostit. Cea dintâi chemare este menită să anihileze distanţa imensă dintre cele două
sfere, aceasta reprezentând principala cauză a suferinţei fetei. Surprinsă de recile scântei ale
luceafărului, fata, îi surâde şi îl cheamă ,,o dulce-al nopţii mele domn,/ de ce nu vii tu? Vină!
Cobori în jos luceafăr blând/ alunecând pe-o rază/ pătrunde-n casă şi în gând/ şi viaţa-mi
luminează!” Fata de împărat, cu toate că se simte puternic îndrăgostită de luceafăr, îşi dă seama
cât de imensă este distanţa ce-i desparte şi temându-se de chipul lui straniu, îl refuză ,,dară pe
calea ce-ai deschis/ n-oi merge niciodată.” La a doua chemare a fetei Luceafărul o roagă să-l
urmeze în ceruri, ,,soarele” fiindu-i tată, iar mumă, ,,noaptea”. Dacă la prima lui întrupare, îi
apărea fetei ca un înger, de această dată i se înfăţişează ca un demon. Ipostazele de înger şi
demon arată ambivalenţa statului pământean şi celest. Tulburat de refuzul fetei, de neputinţa ei
de a-şi părăsi lumea, luceafărul este gata să renunţe chiar şi la nemurire de dragul acestei copile
şi, rupându-se din locul lui din cer, se îndreaptă spre Dumnezeu să-i ceară dezlegarea ,,si se tot
duce, s-a tot dus.../ pierind mai multe zile”. Renunţarea la nemurire reprezintă puterea de
sacrificiu tipcă omului de geniu în numele împlinirii idealului absolut.
Cel de al doilea tablou urmăreşte idila dintre fata de împărat, pe care poetul o numeşte
acum Cătălina şi pajul Cătălin, punând accentul asupra uşurinţei cu care se stabileşte legătura
sentimentală dintre aceştia, priviţi ca exponenţi ai lumii inferioare Cei doi formează un cuplu
norocos şi fericit, supus legilor pământene, deosebite de legea după care trăieşte Luceafărul.
Copleşită de nostalgie, îi vorbeşte lui Cătălin despre iubirea arzătoare pentru luceafăr, pe care îl
înţelege şi iubeşte, dar la înălţimea căruia nu se va putea înălţa niciodată ,,în veci îl voi iubi şi-n
veci/ va rămânea departe”.
Partea a treia a poemului proiectează călătoria luceafărului în cosmos, prin sferele
cereşti, spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de veşnicie. Zborul îndrăzneţ printre
constelaţii al lcueafărului este de o măreţie uluitoare, aripele-i cresc la dimensiuni uriaşe şi-n
drumul lui de ,,fulger nentrerupt” rătăcitor printre stele, ca un gând, văile haosului se umplu de
lumini ce izvorăsc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii. Luceafărul a devenit Hyperion – hyper-
eon pe deasupra mergătorul. Împătimit de iubire cere atotputernicului să-l facă muritor ca pe
oricare alt pământean, ca să se poată bucura de viaţă şi de mult dorită ,,oră de iubire”. Demiurgul
încearcă să-l convingă de zădărnicia hotărârii lui, arătându-i mai întâi prăpastia ce-i desparte pe
nemuritori de micimea şi vremelnicia muritorilor şi îl sfătuieşte pe Hyperion să renunţe la gândul
lui deşert, căci de veşnicie nu-l poate dezlega, iar moartea nu i-o poate dărui.
Cel de al patrulea tablou îl prezintă pe Hyperion care la îndemnul Demiurgului îşi
îndreaptă privirile în jos şi, în asfinţit de seară, el zăreşte pe pământ, într-un crâng, sub umbrarul
teilor, în lumina lunii, pe Cătălina alături de vicleanul muritor Cătălin. Văzându-l strălucind din
nou, fata nu se sfieşte să împărtăşească acum luceafărului fericirea ei efemeră şi îl roagă,
copleşită de nostalgie, s-o însoţească şi să coboare pe o rază în codru ca să-i lumineze, de astă
dată, norocul. Dezamăgit profund de tot ce vede, şi aude, luceafărul nu mai tremură acum ca-n
alte dăţi ,,în codri şi pe dealuri” şi nu mai cade ca-n trecut. Ci, rămânând în înaltul cerului, el
răspunde Cătălinei sfidător, pecetluindu-şi cu mândrie însigurarea veşnică în nemurire: ,,ce-ţi
pasă ţie, chip de lut/ dac-oi fie u sau altul?/ Trăind în cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece/ ci
eu în lumea mea mă simt/ nemuritor şi rece”.

c) Limbaj
 Limbajul artistic al poemului se remarcă prin claritate şi perfecţiune în îmbinarea
cuvintelor în vederea obţinerii unor reprezentări inedite în imaginaţia cititorului. Stilistic,
Eminescu preferă, după o trudă istovitoare cu multiple capcane semantice ale cuvintelor,
exprimarea simplă de factură populară.

d) Elemente de prozodie
Prozodia poemului îi susţine muzicalitatea, alături de multiplele altiraţii, cele 98 de
catrene au măsura de 7-8 silabe, ritmul este iambic şi se observă alternanţa dintre rima feminină
şi cea masculină.

Luceafărul nu este doar o alegorie despre destinul geniului, ci, cu atât mai mult, o
meditaţie despre condiţia omului în general, surpins în diversele lui ipostaze, de la omul comun,
în consonanţă perfectă cu universul ,,fizic”, şi până la geniu.
Complexitatea formală, dar mai ales ideatică a poemului alegoric îl propulsează printre
creaţiile cu valoare inestimabilă din literatura universală.