15.

Luceafărul

Mihai Eminescu

~romantism~

1. Romantismul
2. Geneza și sursele de inspirație
3. Tematica și specificul poemului
4. Structură și compoziție
5. Imaginarul poetic
6. Limbajul și versificația

1. Romantismul este o mișcare literară și artistică, ce a apărut în Europa la sfârșitul secolului al

XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu influențe puternice și în filozofie, istorie, drept,
lingvistică, economie, politică.
A luat naștere în Anglia, de unde s-a extins în Germania și în Franța, apoi în toată Europa.
Acest curent cultural s-a manifestat nu numai în literatură, ci și în artele plastice și în muzică, s-a
ridicat împotriva rigorilor, a dogmatismului estetic, a rațiunii și a ordinii, propunându-și să iasă din
convențional și abstract.
Trăsăturile sale definitorii sunt introducerea unor noi categorii estetice (urâtul, grotescul),
cultivarea sensibilității, a imaginației și a fanteziei creatoare, evadarea din lumea reală prin vis și
supremația subiectivismului.
2. Poemul „Luceafărul” , apărut în 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare
„România Jună” din Viena, și apoi reprodus în revista „Convorbiri literare”, reprezintă o sinteză a
ideilor și motivelor romantice din poezia eminesciană, fiind considerat „poemul suprem, poemul
culme” (Zoe Dumitrescu - Bușulenga). Ca specie lirică, opera este un poem filozofic, considerat de
Eminescu însuși „un gen cu totul nou”, însă se regăsesc și alte specii lirice în structura sa: meditație,
elegie, pastel și idilă.
Geneza poemului reunește un complex de factori, de origine livrescă (basmul lui Kunisch
„Fata-n grădina de aur” şi basmul versificat „Miron și frumoasa fără corp”), de natură populară (mitul
zburătorului din folclorul românesc și motive mitologice din culturile greacă, indiană și creștină) și de
natură filozofică (ideile lui Schopenhauer referitoare la condiția geniului în lume și la relațiile sale cu
societatea). Acestor surse li se adaugă detalii de ordin biografic, propria viață a poetului fiind ridicată
la rang de simbol.
3. Poemul are ca teme atât iubirea și natura, cât și problematica geniului în raport cu lumea, cu
iubirea și cunoașterea și devine o meditaţie asupra locului geniului în lume și asupra condiției umane
duale (omul supus unui destin pe care tinde să-l depășească).
Ca formulă estetică, „Luceafărul” este o alegorie pe tema geniului, statut stabilit de Eminescu
într-o notație pe marginea manuscrisului: „aceasta este povestea, iar înțelesul alegoric ce i-am dat este
că, dacă geniul nu cunoaște moartea și numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe
pământ, (...) nu e capabil de a fi fericit”.
4. La nivel structural poemul are 98 de strofe grupate în patru tablouri, corespunzătoare celor
două planuri: universal – cosmic și uman – terestru. Dispunerea planurilor se realizează pe baza
simetriei (primul și ultimul tablou includ ambele planuri) și pe baza alternanței (tabloul al doilea
include planul terestru, iar al treilea planul cosmic).
Tabloul I cuprinde înfiriparea poveștii de iubire dintre Luceafăr și fata de împărat. Incipitul
poemului este reprezentat de formula de basm „a fost odată ca-n povești”, formulă care deschide
perspectiva fantasticului, anticipând caracterul ireal al lumii și al personajelor implicate în poveste.
Timpul, fixat prin adverbul „odată” este mitic, primordial, un timp al începuturilor, illo tempore.
Spațiul este pe de o parte limitat (castelul fetei), iar pe de altă parte este infinit (lumea Luceafărului).
Portretul fetei este construit pe baza unor trăsături care o individualizează și o diferențiază,
conferindu-i statut superior: unicitatea, frumusețea și puritatea: „era una la părinţi”, „mândră-n toate
cele”, „cum e fecioara între sfinţi”. Comunicarea dintre cei doi se realizează în vis, în plan oniric,
convenție ce presupune evadarea din lumea reală. Somnul și visul sunt motive tipice pentru viziunea

1
romantică („O urma adânc în vis”, „Iar ea, vorbind cu el în somn”). În urma celor două invocații ale
fetei, Luceafărul se întrupează sub chip angelic și demonic, născându-se prima dată din cer și mare
(„părea un tânăr voievod / Cu păr de aur moale”) și apoi din soare și din noapte, în ipostaza unui
demon, a cărui privire arde. În ciuda metamorfozei aparent lumești, fata nu-l poate înțelege, deosebirea
dintre ei fiind exprimată prin perechile de antonime viu – mort și muritoare – nemuritor. Dragostea lor
imposibilă evidențiază principiul contrariilor care se atrag și Luceafărul își dovedește superioritatea,
acceptând provocarea fetei de a deveni muritor („Da, mă voi naște din păcat / Primind o altă lege”).
Astfel, ființa umană se dovedeşte limitată și nu-și poate depăși condiția, în timp ce ființa superioară
este capabilă de sacrificiul suprem. Finalul primei părți sugerează înfăptuirea unei acțiuni irevocabile,
prin jocul verbelor „Și se tot duce … S-a tot dus”, precum și intrarea într-un timp fără limite: „Pierind
mai multe zile”.
Tabloul al doilea reprezintă idila terestră dintre Cătălin și Cătălina, numele proprii
evidențiind asemănarea celor două personaje, pe de o parte, și demitizarea personajului feminin, pe de
altă parte. Monologul și descrierea din partea I sunt înlocuite cu dialogul, într-un limbaj familiar, iar
spațiul infinit este preschimbat în spațiul limitat al castelului. Tabloul debutează cu portretul lui
Cătălin, ce apare în ipostaza unui Cupidon terestru („Cu obrăjori ca doi bujori”), imaginea sa fiind în
antiteză cu imaginea Luceafărului din tabloul anterior. Deși la început, dialogul cu Cătălina pare greu
de realizat, fata îl va accepta, în ciuda diferențelor de statut („Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi cu
mine”). Prin calitățile sale, Cătălin își propune să vindece nostalgiile fetei, inițiind-o în tainele
dragostei („Vom fi voioși și teferi / Vei pierde dorul de părinți / Și visul de luceferi”).
Tabloul al treilea se înscrie în planul cosmic și evidențiază substratul filozofic al poemului,
reflectând ideile lui Schopenhauer despre locul geniului în lume și antiteza între omul comun și omul
superior. Primele strofe conturează motivul zborului cosmic, descrierea evidențiind cadrul cosmic,
caracterizat prin atemporalitate („căi de mii de ani treceau”) și aspațialitate („căci unde ajunge nu-i
hotar”). Dialogul dintre Demiurg și Luceafăr, devenit Hyperion (cel ce merge pe deasupra), are
caracter dramatic și constituie esența poemului. La cererea lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire,
Demiurgul îi răspunde prin maxime și sentințe, defininidu-i condiția și unicitatea în Univers și
oferindu-i posibilitatea de a conduce întreg Universul („Ți-aș da pământul în bucăți / Să-l faci
împărăție”). Diferența dintre Hyperion și omul de rând este sugerată printr-o serie de opoziții
construite ascendent, care conduc spre răspunsul final („Ei doar au stele cu noroc/ Și prigoniri de
soarte/ Noi nu avem nici timp, nici loc/ Și nu cunoaștem moarte”). Refuzul Demiurgului este categoric
(„moartea nu se poate”), fiind accentuat de inutilitatea sacrificiului („Și pentru cine vrei să mori?”)
Al patrulea tablou reia simetric asocierea celor două planuri și împletește elemente de pastel
(cadrul terestru), idilă (împlinirea iubirii dintre Cătălin și Cătălina) și meditație filozofică (reflecțiile
amare ale Luceafărului din finalul poemului, determinate de incompatibilitatea dintre geniu, esență
superioară și omul comun, „chip de lut”). Geniul apare în ipostază apolonică, resemnat și detașat de
lume, acceptându-și singurătatea („Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor și rece”). Pentru Cătălina,
Luceafărul devine o stea cu noroc și refuză să răspundă chemării adresate. Cele două metafore „cercul
strâmt” și „chip de lut” accentuează limitarea ființei umane și imposibilitatea acesteia de a-și depăși
statutul.
5. Imaginarul poetic este construit în jurul unor motive romantice prezente pe parcursul
întregului poem. Preferința pentru cadrul nocturn se regăsește în partea I, prin motivul înserării, al
nopții și prin motive din această sferă semantică („umbra”, „negrul castel”). Motivul visului este
asociat cu motivul somnului și facilitează comunicarea dintre cele două lumi, iar infinitățile spațiale și
natura terestră, protectoare, definesc preferința romanticilor pentru opoziția între limitat și ilimitat,
între mărginire și nemărginire. Atmosfera romantică din partea a IV-a este conturată prin motivul
florilor de tei și prin motivul lunii, prezențe constante în poezia eminesciană de dragoste.
6. Specificul tematicii și antiteza dintre cele două lumi se reflectă și la nivelul limbajului. Astfel,
din punct de vedere stilistic, registrul cult, grav și solemn, bazat pe neologisme, alternează cu registrul
familiar, bazat pe cuvinte și expresii populare și pe termeni regionali sau arhaici („bată-i vina”,
„împle”, „du-t' de-ți vezi de treabă”). Descrierile cadrului natural sau descrierile de tip portret se
realizează prin epitete, comparații, personificări și repetiții („raze reci”, „din bob în bob amorul”).
Strofele de tip catren, cu rimă încrucișată și ritm iambic se caracterizează printr-o muzicalitate
interioară, iar stilul are o limpezime clasică, rezultat al „scuturării de podoabe artistice” (Tudor Vianu)

2
și al inserției unor aforisme, mai ales în tabloul al III-lea („Toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se
naște”).
Poem sinteză, „Luceafărul” își dezvăluie complexitatea atât la nivelul structurii, cât și al
conținutului, împletind elemente specifice tuturor genurilor, întrucât dezvoltă „o structură epică, a unei
povești de dragoste” (Tudor Vianu), în care apar diferite personaje, considerate măști lirice
(Luceafărul – geniul; Demiurgul – Creatorul, voința supremă; Cătălina – femeia care aspiră să-și
depășească limitele; Cătălin – bărbatul îndrăgostit care își împlinește iubirea). Tot de factură epică
sunt prezența formulei de basm și existența unui fir narativ. Specific liricului, accentul cade asupra
sentimentelor, limbajul este figurat și expresiv și sunt prezente diferite specii lirice: idilă, pastel,
meditație, elegie, poem filozofic. Scenele dialogate și viziunea regizorală, care implică detalii și
elemente de decor, susțin caracterul dramatic al poemului.
Consider că poemul este reprezentativ pentru tratarea condiției geniului și pune în lumină
incompatibilitatea iubirii dintre reprezentanții celor două lumi, încă din prima parte: fata de împărat nu
acceptă nemurirea Luceafărului, în timp ce acesta se sacrifică, dorind să renunțe la statutul său. În
plus, finalul poemului evidențiază poziția omului superior, Luceafărul retrăgându-se din planul
terestru şi rămânând neînțeles de oamenii simpli pentru care devine doar o „stea cu noroc”.
În concluzie, „Luceafărul” ilustrează condiția geniului prin armonizarea temelor, a motivelor
și a atitudinii romantice, prin elemente de imaginar poetic și procedee artistice cultivate de scriitor și
prin simboluri ale eternității, ale temporalității și ale vieții.