LUCEAFĂRUL

de MIHAI EMINESCU
Sumar
Subiectul ............................................ 1
Planul eseului ..................................... 1
Eseul ................................................... 2-4
Mic dicționar ....................................... 4
Aspecte teoretice:
 Genul liric ………………………. 5
 Romantismul ................................. 5
 Clasicismul ……………………… 5

Subiecte posibile:
Redactează un eseu în care să prezinți particularități ale unui text poetic studiat, aparținând lui Mihai Eminescu/
romantismului/perioadei marilor clasici.
Repere:
- evidențierea a două trăsături care permit încadrarea textului poetic într-o perioadă, într-un curent cultural/literar,
într-o orientare tematică;
- comentarea a două imagini/idei poetice relevante pentru tema textului poetic studiat;
- analiza a două elemente de structură, de compoziție și/sau de limbaj, semnificative pentru textul poetic ales (de
exemplu: titlu, incipit, relații de opoziție și de simetrie, motive poetice, figuri semantice, elemente de prozodie etc.).

Planul eseului:
-integrarea autorului în epoca marilor clasici;
-teme romantice prezente în poemul ,,Luceafărul”;
-sursele de inspirație;
-apartenența la genul liric și influențele epice, respectiv dramatice;
-încadrarea în alegoria filosofică (de factură romantică);
-compoziția și structura:
 două planuri: terestru și cosmic;
 patru tablouri;
-tabloul I:
 interferența planurilor;
 dualitatea ,,protagoniștilor”;
 metamorfozele Luceafărului (portretul, nașterea din elemente contrare, invitația adresată fetei de
împărat și refuzul acesteia);
 angelică;
 demonică;
-tabloul al II-lea:
 descrierea planului terestru;
 portretul lui Cătălin;
 percepția acestuia asupra iubirii;
 răspunsul fetei;
-tabloul al III-lea:
 conturarea planului celest;
 tabloul cosmogonic;
 dialogul Hyperion – Demiurg;
-tabloul al IV-lea:
 revenirea la ambele planuri;
 particularizarea ideii de cuplu și antinomia uman/ celest;
 transformarea lui Cătălin – spiritualizarea iubirii;
 condiția geniului;
- concluzii.

1
 Perioada marilor clasici se caracterizează printr-o efervescență creatoare fără precedent, fiind ilustrată
de Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Creangă și Ioan Slavici. În creația acestor scriitori se remarcă o
varietate impresionantă atât la nivelul temelor (iubirea, natura, condiția geniului, fascinația Absolutului, banul,
dezumanizarea individului, satirizarea unor moravuri etc.), cât și la nivelul orientării estetice (romantismul,
clasicismul, realismul, naturalismul).
Poemul ,,Luceafărul’’, publicat în Almanahul Societății Academice Social-Literare ,,România Jună’’ din
Viena, în anul 1883, propune o sinteză de teme romantice, tipic eminesciene, precum : iubirea în diverse
ipostaze, cosmogonia, cunoașterea prin Eros, condiția geniului în lume.
Sursele de inspirație au fost două basme populare, culese de germanul Richard Kunisch, în timpul unei
călătorii prin țară, ,,Fata în grădina de aur’’ și ,,Miron și frumoasa fără corp’’. Din structura basmului,
Eminescu nu mai păstrează decât repere secundare (formula de început, elemente de limbaj), toate celelalte
componente metamorfozându-se într-o alegorie filosofică, de pură esență romantică.
Din punctul de vedere al apartenenței la gen, ,,Luceafărul’’ este un text liric, dar cu elemente epice și
dramatice, dovedindu-și astfel complexitatea și rafinamentul estetic. Dacă la nivelul de suprafață există o
oarecare impresie de epic prin povestea de dragoste, iar tensiunea replicilor este un procedeu specific genului
dramatic, structura de adâncime ne dezvăluie o inegalabilă meditație lirică asupra existenței umane.
Aparentele personaje devin simboluri care se combină într-o structură alegorică, iar exprimările sunt
încărcate de semnificații.
Titlul fixează prezența Luceafărului ca reper esențial. Reluarea lui în textul poetic, ortografiat cu
literă mică (ca substantiv comun), validează natura supraindividuală a protagonistului, a cărui identitate
(Hyperion) se definește în raport cu Demiurgul.
În ceea ce privește compoziția și structura, se disting două planuri: terestru-uman și cosmic-universal,
aflate în antiteză romantică. Textul este construit în patru unități simetrice, sprijinite pe ideea cuplului și pe
cele două planuri – real/ireal, teluric/celest: primul tablou propune interferența teluric-celest, tabloul al
doilea este exclusiv terestru, al treilea se desfășoară în planul cosmic; ultimul revine la planurile teluric-
celest.
Tabloul I prezintă întâlnirea dintre Luceafăr și fata de împărat , proiectată într-o lume de basm: un castel
izolat, la marginea mării, un timp anistoric, ireperabil : ,,A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată’’.
Unicitatea în plan spiritual a fetei corespunde, în plan cosmic, unicității Luceafărului. Ei au o structură
duală: fata de împărat, ființă telurică, este fascinată de Absolut, Luceafărul, astru, simbol celest, încearcă
tentația erotică, ceea ce îi conferă atribute terestre. Atracția dintre cele două lumi se asociază cu ideea că ele
rămân în mod esențial diferite, fapt ce se traduce, în plan stilistic, prin recursul la două registre lexicale
distincte: un limbaj simplu, transparent, când este descrisă fata și un alt registru, spectaculos, când este
prezentat Luceafărul.
Ființă stranie, venind dintr-o lume fascinantă, Luceafărul este perceput de fata de împărat într-un spațiu
oniric, imaterial. Portretul său este intens spiritualizat. Luceafărul este de o stranietate receptată de către fata
de împărat drept răceală. Răspunzând chemării ei cu valoare de incantație, Luceafărul se va întrupa pentru a fi
posibilă comunicarea în vis, element de cod romantic.
Prima întrupare, ANGELICĂ, se realizează având la bază apa - simbol bivalent: spațiu matern, dar si
mortuar, stadiu premergător morții necesare unei renașteri. Chemarea Luceafărului, care-i propune fetei
existența într-o lume subacvatică, ar echivala cu invitația de a coborî în starea de increat, în apa primordială,
lipsită de conștiința noțiunii de timp, ceea ce pentru ea înseamnă moartea. Luceafărul este descris printr-o serie
de epitete: epitetul antepus ,,tânăr’’, epitetele cromatice ,,de aur’’, ,,vânăt’’, ,,străveziu”. Primul arată culoarea
părului Luceafarului și atestă calitatea primei întrupări. Al doilea sugerează nuanța giulgiului purtat pe umerii
goi. Ultimul, atribuit chipului Luceafărului, exprimă culoarea feței acestuia, validându-i statutul de făptură
nepământeană. Astrul este perceput ca ,,un mort frumos cu ochii vii", structură care asociază elemente
antitetice și punctează natura genială a acestuia, susținută de oximoronul ,,mort frumos’’. Simbolul cercului
(,,Din sfera mea …’’), definitoriu pentru o lume a formelor perfecte, este asociat lumii Luceafărului. Poetul
strecoară în replica acestuia modul său de a se naște, din mare și din cer, semn al unirii contrariilor.
Răspunsul fetei de împărat (strofele 23, 24) conturează un refuz generat nu din mediocritate sufletească, ci
din intuirea lucidă a incompatibilității dintre cei doi și a lumilor în care trăiesc.
În cea de-a doua întrupare, DEMONICĂ, astrul are la bază două elemente antitetice, Soarele și
Noaptea, conturând antinomia fundamentală a poemului, viață-moarte. Luceafărul o invită pe fată la

2
existența eternă în plan celest, adică la smulgerea din lumea reală (,,Și lumea ta o lasă’’) și din individualitate.
Portretul este realizat stilistic prin epitete, în special cromatice, comparație și oximoron, sugerând
interiorizarea acestuia: ,,negre vițele-i de păr", ,,negru giulgi" , ,,Marmoreele brațe’’, ,,Dar ochii mari și
minunați/Lucesc adânc himeric,/Ca două patimi fără saț/Și pline de-ntuneric". Refuzul fetei de împărat invocă,
de data aceasta, incapacitatea umanului de a suporta strălucirea specifică lumii Luceafărului.

Prin urmare, cele două metamorfoze ale Luceafărului validează capacitatea geniului de a-și da alt
chip. Concret, își păstrează atât unitatea contrariilor din care este întrupat, cât și esența sa superioară.
Finalul primei părți conturează problematica de fond a poemului: incompatibilitatea dintre două destine și,
implicit, dintre două lumi, sugerată printr-un paradox : ,,Deși vorbești pe înțeles,/Eu nu te pot pricepe’’. Ca
reprezentantă a condiției umane, ea este incapabilă să-și depășească limitele și să accepte nemurirea, în
vreme ce Luceafărul este dispus, în schimbul iubirii, să renunțe la eternitate.
Tabloul al doilea descrie exclusiv planul terestru și conturează portretul lui Cătălin. Acesta este în
antiteză cu al Luceafărului, ceea ce se reflectă și la nivelul discursului. Cătălin este un reprezentant al
mediocrității, are îndeletniciri periferice și o origine precară: ,,băiat din flori și de pripas", ,,viclean copil de
casă’’. El întruchipează senzualitatea frustă.
Fata de împărat își pierde unicitatea, dar dobândește o identitate exactă, proprie condiției sale umane
limitate. Ea se transformă într-o ființă terestră obișnuită.
Eminescu alege în mod voit două derivate moționale, Cătălin-Cătălina, pentru a sugera uniformitatea,
similitudinea, lipsa de originalitate a mediocrității, a simțului comun. Lexemul ,,noroc’’, cu o ocurență
evidentă pe parcursul poemului, este integrat unei locuțiuni populare (,,Ei, Cătălin, acu-i acu/Ca să-ți încerci
norocul’’), pentru a exprima un alt dat al umanului mediocru, oportunismul, trăsătură care completează
portretul moral al lui Cătălin - tipul omului superficial. Pajul, cu preocupări insignifiante, își suplinește
condiția socială ingrată prin curajul de a-și declara dragostea. Trăind sub semnul ,,norocului’’, el încearcă o
formă de seducție în care îi prezintă fetei ritualul iubirii într-un registru tipic popular: ziceri tipice,
locuțiuni, fonetisme specifice exprimării orale.
Tabloul este la antipodul limbajului solemn din prima parte, astfel evidențiindu-se precaritatea și
efemeritatea condiției umane. Dimensiunii cosmice a iubirii (din primul tablou) îi corespunde, în discursul
lui Cătălin (din al doilea tablou), o viziune pur telurică, în care dragostea, indiferent de rezultat, nu poate
modifica existența individului. Norocul înseamnă, pentru el, fericire în plan terestru, dar și efemeritate.
Dacă este evidentă condiția tragică a Luceafărului, la fel de adevărat este că și Cătălin devine o
conștiință tragică, având revelația propriei limite. El se oferă să-i dezvăluie fetei atracția iubirii
pământești sub forma unui ritual. În aparență, acesta e plin de candoare, în fond, e grav, deoarece
semnifică supunerea în fața unei legi implacabile - aceea a existenței senzuale și a continuității în plan
uman.
Răspunsul Cătălinei, care de data aceasta nu invocă, ci acceptă inițierea din partea lui Cătălin în tainele
iubirii, ține de o cochetărie inconștientă a fetei, dar și de faptul că nu găsește nicio analogie între lumea din
vis și cea cotidiană. Atracția pentru Cătălin nu poate înlocui imaginea Luceafărului, însă iubirea pentru acesta
rămâne în stadiul de aspirație, fără posibilitatea împlinirii. Monologul fetei este extrem de important, în masura
în care evidențiază incompatibilitatea dintre lumea absolută a Luceafărului și cea terestră, a ei. În făptura
lui Cătălin, fata recunoaște un dublu al său, lipsit de complexe, al copilăriei. Acest ,,eu’’ infantil este
guraliv și lipsit de drama aspirației spre cunoaștere.
Așadar, față de invitația Luceafărului, care-i propune fetei un destin ieșit din comun și o existență eternă,
propunerea lui Cătălin are semnificație contrară, a fericirii netulburate de prea multă strălucire. De la
condiția unicității exemplare a fetei de împărat, Cătălin o atrage spre anonimatul condiției umane. Idila
reprezintă împlinirea aspirației spre fericire a perechii pământești, nu o neputință morală a Cătălinei. Ea
alege posibilul, omenescul, aproape dublul ei masculin.
Tabloul al treilea evidențiază revenirea la planul cosmic, iar zborul Luceafărului prin Haos devine
prilej pentru realizarea unei spectaculoase cosmogonii. Procedeul fundamental constă în concretizarea noțiunilor
abstracte (haos, geneză), prin analogie cu lumea terestră. Luceafărul devine HYPERION (divinitate
subolimpică după Hesiod – hyper-eon, ,,pe deasupra mergătorul’’), nume care-i desemnează esența, cu
scopul de a-l trezi din grava uitare, reamintindu-i natura lui superioară. Călătoria întreprinsă de Luceafăr se
realizează în spațiu, și în timp, el trebuind să se întoarcă la momentul genezei pentru a sta de vorbă cu
Demiurgul ca entitate, înainte ca Acesta să fie disipat în propria-i Creație. Îi cere Divinității dezlegarea de
nemurire, soarta de muritor, fără să mărturisească și rațiunea adevărată a acestei solicitări pe care Demiurgul,
prin natura sa, o va intui. Drept urmare, îl supune unei subtile lecții de înțelepciune, astfel readucându-l la

3
realitatea abstractă și solitară a existenței sale. Monologul Demiurgului pune în termeni antitetici problema cu
privire la condiția omului obișnuit, în raport cu ființele superioare. Efemeritatea destinului uman, în contrast
cu eternitatea lumii cerești, este sugerată printr-o serie de figuri de stil de mare expresivitate: ,,Când valul află
un mormânt/ Răsar din urmă valuri’’ ; ,,Un soare de s-ar stinge-n cer,/ S-aprinde iarăși soare’’. Doar El știe
adevarata esență de entitate nemuritoare a Luceafărului, care participă, alături de Demiurg, la crearea
Universului. Hyperion ,,cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume’’ – paradoxul absolut, deoarece pentru
Divinitate nu există determinare de viață și de moarte, trecut și prezent. Nașterea și moartea sunt doar valuri
perpetue care trec unele în altele și oamenii resimt iluzia acestor determinări.
Pentru oameni, totul este succesiune, aparentă miscare, continuă alternanță de apusuri și răsărituri. Tot
ceea ce-i poate oferi este cunoașterea: ,,Să-ți dau înțelepciune?’’, putere creatoare (,,Cere-mi cuvântul meu
dintâi’’ – Logosul). Îi propune Luceafărului o nouă oglindire în lumea fenomenală, de data aceasta, de la
înălțimea cunoașterii absolute. Răspunsul Demiurgului marchează diferența dintre destinul ființei
excepționale și soarta omului comun. Astfel, Hyperion își dă seama că e prizonierul propriului destin
cosmic.
În concluzie, cenzurată prin moarte, ființa umană, cât trăiește, se plasează sub semnul norocului, în
vreme ce elementele cosmice sunt imune la trecerea timpului.
Ultimul tablou marchează revenirea la cele două planuri, terestru și astral, și debutează cu o serie de
elemente romantice, reluându-se cadrul de basm inițial: ,,noaptea’’, ,,luna’’, ,,apa’’. Monologul lui Cătălin
dobândește o stranie asemănare cu modul grav de a gândi al Luceafărului și trădează o modificare de esență
a concepției sale, explicația fiind aceea că nostalgia după Luceafăr are asupra cuplului terestru o influență
benefică, spiritualizând relația celor doi. Mai exact, sugerează, prin vibrație afectivă și profunzime a trăirilor,
posibilitatea omului de a-și depăși condiția.
Chemarea Cătălinei nu mai are valoarea unei incantații, dar continuă să sugereze dorul de Luceafăr.
Imposibilitatea împlinirii lui e compensată prin destinul erotic fericit, chiar dacă situat sub semnul
efemerului.
Răspunsul lui Hyperion marchează incompatibilitatea dintre doua lumi: una este trecătoare, dar
norocoasă, alta este veșnică, dar nefericită.
Așadar, ideea de cuplu nu este negată, ci particularizată. Dacă nu poate deveni parte a cuplului,
Luceafărul devine ,,stea cu noroc’’. El preia acum rolul fetei din primul tablou. Iubirea i-a fost interzisă, iar
Luceafărul trebuie să se resemneze cu singurătatea eternă. În cuvintele dureroase ale Luceafărului din final
nu e atât acuzație și dispreț, cât definirea umanului – natura limitată, căci așa a alcătuit-o Demiurgul.
Dacă nefericirea Luceafărului este aceea de a i se interzice iubirea/comunicarea, a omului comun
este aceea de a nu putea atinge niciodată idealul, deși îi rămâne puterea de a visa, dorul ca sentiment
cosmic. Hyperion înțelege opoziția ireductibilă dintre cele două lumi, renunțând la iubire și întorcându-se la
solitara, stelara liniște a lumii dintâi, dubla lecție de cunoaștere oprindu-l de la cădere. Strofa finală subliniază
opoziția celor două lumi, marcată de conjuncția adversativă ,,ci’’ : lumea geniului este una a valorilor
eterne, creatoare, dar căreia i se refuză fericirea, și umanitatea comună, a cărei condiție este supusă trecerii.
,,Vă petrece’’ semnifică existența efemeră, a te bucura de noroc, dar având mereu prezentă ideea morții.
Prin urmare, Luceafărul este simbolul geniului, care își asumă dimensiunea tragică a existenței și are
orgoliul acestei asumări, conștiința superiorității, dar păstrează și amintirile unei rătăciri. Dezamăgirea sa
nu ia forma lamentării, ci a înțelegerii diferenței dintre cele două lumi - a ideii și a pasionalului.
Excepțională realizare poetică, ,,Luceafărul’’ are o calitate ce definește capodoperele - complexitatea
simplității: limbaj familiar, metafore subtile, formulări sugestive, îmbinare de tonuri grave și șăgalnice,
formulări aforistice, armonie și muzicalitate, deschidere către sensuri multiple, expresivitate a tuturor laturilor
poeticității.

Mic dicționar
-alegorie = procedeu artistic, o amplă metaforă ce permite un transfer din planul abstract al
înțelesurilor, într-un plan concret;
-cosmogonie = originea și evoluția Universului;

4
-a disipa = a risipi, a împrăștia;
-frust = neprelucrat, brut, simplu, rudimentar;
-implacabil = neînduplecat, neîndurător, inexorabil;
-increat = ceea ce preexistă formei în care urmează să se constituie la un moment dat, ceea ce este
etern;
-insignifiant = fără însemnătate, lipsit de importanță;
-oniric = care aparține visului;
-oximoron = figură de stil ce constă în asocierea a doi termeni incompatibili;
-paradox = enunț contradictoriu și în același timp demonstrabil; situație în care două idei, fenomene,
deși ar trebui să se excludă, coexistă.

Genul liric:
- sentimentele, trăirile, emoțiile se transmit în mod direct;
- este prezent eul liric (eul subiectivității poetice, eul poetic, vocea lirică);
- modurile de expunere specifice sunt descrierea (obiectivă – de natură; subiectivă – trăiri, sentimente, prezența umană; tablou -
cadru natural; portret) și monologul liric (simplu – mărci ale eului liric: verbe, pronume si adjective la pers. I, adresat – verbe și
pronume la persoana a II-a);
- discursul liric suferă un proces de (totală) subiectivizare.

Romantismul = mişcare literară şi artistică (apărută la sfârşitul secolului al XVIII-lea și dezvoltată în prima jumătate
a secolului al XIX-lea, în Europa),
= se manifestă ca reacţie de respingere a rigorilor clasicismului, a regulilor sale rigide;
= propune:
 libera expresie a sensibilităţii,
 cultul eului,
 înnoirea limbajului poetic şi, implicit, modificarea discursului literar;
= se caracterizează prin:
 triumful sentimentului asupra raţiunii, al imaginaţiei asupra logicii;

Clasicismul
-obiectiv;
-cultivă echilibrul, unitatea;
-urmărește tipicul;
-insistă pe rațiune;
Romantismul
-subiectiv;
-promovează stările conflictuale, fragmentul, dedublarea;
-este interesat de ceea ce este particular, individual, original;
-pune accentul pe sensibilitate;
-este dominat de lirism, de intenția stabilirii unei comunicări directe între lumea între
lumea exterioară și cea interioară;

-se întemeiază pe mimesis; -este condus de fantezie și imaginație

Stări, teme și motive literare specific romantice:

 melancolia, o aspiraţie nedeterminată, în care durerea se asociază cu plăcerea, pesimismul cu speranţa,
prin refuzul prezentului şi căutarea unui trecut utopic sau a unui spaţiu de refugiu imaginar;
 în opoziţie cu melancolia, se manifestă o altă stare fundamentală: frenezia; aceasta este o stare de exaltare a
unui eu aflat într-o continuă expansiune, aspirând la confundarea cu universul, chiar cu divinitatea;
 romantismul cultivă fantasticul, punând accent pe imaginar;
 romanticii sunt pasionaţi de spaţiile exotice, de mister, magie,
 fantasticul se leagă şi de cultul pentru lumea mitică a creaţiilor populare, astfel încât întâlnim la scriitori
romantici o valorizare a folclorului;
 interesul pentru pitoresc;
 natura este evocată ca o stare de spirit sau devine cadrul sugestiv al naraţiunii;
 pădurea este spațiul preferat de poeții romantici; natura luxuriantă este potrivită pentru exprimarea liberă a
sentimentelor; la contactul cu civilizația, sentimentele suferă un proces de eroziune; de aceea, pădurea
dobândește un rol protector;
 peisajul nocturn, crepusculul misterios, mediul întunecat, brutal sau idealizat, depărtările fascinante, vagul
exotic, ţinuturi stranii;

5
  fiinţa umană este văzută ca o natură problematică; aceasta apare în complexitatea ei antinomică, sfâşiată de
patimi, marcată de întâmplări neprevăzute sau inserţii ale hazardului, naturi rare, stranii;
 condiţia geniului este abordată din perspectivă filosofică;
 personajele romantice:
 sunt naturi demonice sau angelice,
 fascinate de absolut,
 caracterizate printr-o continuă nelinişte,
 căutând principiul ultim al vieţii;
 predomină tiparul eroului excepţional surprins în împrejurări excepţionale ;
 mediile sociale descrise sunt diverse şi contrastante, fiind înfăţişate inclusiv periferia sordidă şi lumea
celor umili;
 antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcţia personajelor, a destinelor, cât şi în
ilustrarea stărilor sufleteşti contradictorii;
 neliniştea infinitului spaţial şi temporal;
 atracţia ilimitatului şi a transcendentului;
 nostalgia originilor,
 valorificarea tiparelor mitico-magice;
 obsesia idealului şi raporturile acestuia cu realul, cu imediatul;
 sondarea sufletului şi a psihicului (visul, subconştientul);
 proiecția în oniric;
 aspiraţia spre Absolut, spre desăvârşire;
 iubirea şi natura;
 meditaţia filosofică;
 ironia romantică;
-din punct de vedere stilistic, limba literară se îmbogăţeşte cu valorificarea tuturor registrelor lingvistice: popular, regional, arhaic, oral;
-se observă libertatea genurilor şi a speciilor, care interferează în structuri hibride: poemul lirico-filosofic, eseul, teatrul poetic;
-se cultivă în special poezia lirică, dar şi dramaturgia, şi proza;
-speciile noi sunt: elegia, meditaţia, drama, nuvela istorică;
-stilul romantic este exaltat, retoric şi pitoresc, susţinut de antiteză şi hiperbolă, în acord cu pasiunile şi trăirile intense ale poetului sau cu
amploarea/profunzimea conflictului dintre personaje.