Redactează un eseu de minimim 400 de cuvinte în care să prezinți particularități ale unui

text poetic studiat, aparținând lui Mihai Eminescu. Vei avea în vedere următoarele repere:
- Evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului ales într-o perioadă
sau într-un curent literar
- Comentarea a două imagini/ idei poetice relevante pentru tema textului ales
- Analiza a două elemente de compoziție și de limbaj (de ex: titlu, incipit, titlu, motive
poetice, figuri semantice, elemente de prozodie).
-

Luceafărul

Particularităţile romantismului, curent literar apărut la începutul secolului al XIX-lea în

Anglia, Franţa, Germania şi răspândit apoi în întreaga Europă, sunt valorificate şi de
Eminescu în poemul „Luceafărul”, publicat în 1883. Romantismul are în centru cultivarea
sensibilităţii, a emoţiei, a fanteziei creatoare (aceasta din urmă elogiată de Victor Hugo în
prefaţa dramei „Cromwell”, considerată manifestul literar al curentului), preferând evaziunea
din real în vis, în mit, în natură.
Încadrarea în romantism a poemului eminescian e susţinută de teme – condiţia
omului de geniu, căreia i se alătură iubirea dintre două ființe ce aparțin unor lumi diferite
sau cosmogonia. În egală măsură, procedeul antitezei, specific romantismului, e reflectat
de alternarea planurilor teluric/ cosmic, uman/ universal sau de metamorfozele lui
Hyperion (angelică și demonică).
În plus, sursele folclorice ale poemului consolidează şi ele statutul romantic al creaţiei
eminesciene. Astfel, „Luceafărul” are ca punct de plecare basmul românesc „Fata în grădina
de aur”, (cules de austriacul Richard Kunisch), dar şi mitul erotic al Zburătorului.
De asemenea, elementele de prozodie, prin rigoarea lor, pot fi considerate aspecte ale
clasicismului - 98 de catrene, ritm iambic, rima încrucișată, măsura de 7 – 8 silabe – toate
acestea arătând un poem îndelung prelucrat.
În ceea ce privește analiza a două elemente de structură și compoziție , trebuie reținut
că tabloul întâi are funcție expozitivă și propune o lume basmică. Incipitul poemului,
reprezentat de versurile primei strofe, e exemplar în acest sens:
„A fost odată ca-n poveşti
A fost ca niciodată
Din rude mari împărăteşti
 O preafrumoasă fată”.
Poemul se deschide cu o perspectivă atemporală, fiind plasat într-un timp primordial,
nedeterminat, ca în basm. Versurile subliniază frumuseţea şi unicitatea fetei de împărat,
desemnată printr-un superlativ – „preafrumoasă”. Fără nume - nu are nevoie de nume întrucît
ea nu trebuie deosebită de alte fiinţe, ea e deja unică, precum icoana sau luna – “cum e
fecioara între sfinți/ și luna între stele”, expresie a dimensiunii sacre si cosmice, in egală
măsură - fata de împărat trăieşte în castelul de la marginea mării. Se conturează cadrul unei
poveşti fantastice de iubire dintre două fiinţe care aparţin unor lumi diferite: pământeană şi
celestă. Ascunsă în „umbra falnicelor bolţi” ale ferestrei, fata contemplă mişcarea
luceafărului, detaşîndu-se de restul muritorilor. Tinde spre înalt şi îl cheamă. Invocat, astrul se
metamorfozează şi vine pe pământ, la început ca fiu al cerului şi al mării, apoi ca fiu al
soarelui şi al nopţii.
Tema poeziei, iubirea dintre două ființe care aparțin unor lumi diferite, este
evidențiată în acest tablou. Întâlnirea dintre cei doi, anticipare a incompatibilităţii alcătuirii
cuplului, se petrece în vis:
„El tremura-n oglindă, „Iar ea vorbind cu el în somn...”
Căci o urma adânc în vis”

Chemării fetei îi corespunde chemarea lui: el îi oferă împărăţia cerului sau pe cea a adâncului
mării – spaţii incompatibile cu viaţa, cu natura fiinţei. Fiinţa refuză neantul, refuză nemurirea.
„O, ești frumos cum numa-n vis/ Un înger se arată/ Dară pe calea ce-ai deschis/ N-oi merge
niciodată”. Astfel, tema textului este evidentă, iubirea imposibilă, încă o imagine artistică
relevantă fiind cea prin care fata își justifică refuzul - „Căci eu sunt vie, tu ești mort”
La capătul dialogului şi al tabloului întâi, luceafărul trebuie să decidă: nemurirea sau o
„sărutare”, veşnicia sau păcatul. Glasul iubirii e mai puternic şi el alege repede. E ceea ce G.
Călinescu numea scurtă criză dionisiacă, Luceafărul revoltându-se împotriva condiției sale.
Tabloul al doilea menţine determinările spaţiale şi temporale basmice, dar aspectul teluric al
acestora instaurează realul (tabloul este teluric, aici nu apare Luceafărul). Fata a pierdut
unicitatea, a intrat în categoria prin numele (Cătălina) care o omologhează „băiatului din flori
şi de pripas”. Două fiinţe cu nume asemenea (marcând identitatea, negarea unicităţii) se
apropie, se împlinesc ca pereche, după jocul dragostei lumeşti. Fata e acum o pământeană
oarecare, seamănă lui Cătălin şi îl înţelege pentru că îi uneşte instinctul ( G. Călinescu vedea
în această categorie poezia simțurilor). „Guraliv şi de nimic”, Cătălin pare opusul
Luceafărului sub toate aspectele. Cătălina rămâne atinsă de dorul de Luceafăr („O, de
luceafărul din cer/ M-a prins un dor de moarte”), dar Cătălin e împlinirea ei diurnă, în vreme
ce Luceafărul rămâne visul nocturn, înălţat spre transcendent. Cătălin o va desprinde de acestă
latură a spiritului. Coordonatele se schimbă în tabloul al treilea. Conţine călătoria
Luceafărului pentru a cere Demiurgului renunţarea la nemurire, o călătorie regresivă
temporal, el întorcându-se la haosul de dinaintea genezei. Drumul Luceafărului este imaginat
ca o cosmogonie, temă romantică, sub imperiul luminii: „vedea ca-n ziua cea dintâi/ cum
izvorau lumine”. Aici Luceafărul a devenit Hyperion („pe deasupra mergătorul”; gr. Hyper-
deasupra, eon-spirit).
El cere Demiurgului dezlegarea de nemurire, „ora de iubire”. Dar „repaosul”, deci moartea
nu-i poate fi dată („Dar moartea nu se poate”), căci ar însemna o dezechilibrare a sistemului
universal, el face parte din ordinea primordială a cosmosului, iar desprinderea lui ar duce la
haos: „ Să se ia munții cu păduri/ Și insulele-n mare?”
În ultimul tablou se reformulează dimensiunile. Spaţiul e terestru şi cosmic. Luceafărul
priveşte din „locul lui menit în cer”, din locul ordinii, căci a redevenit mintea contemplativă,
apolinică (G. Călinescu).Jos se află lumea vegetalului, codrul, pădurea de tei narcotizantă. Se
conturează imaginea unui pastel. „Sara-n asfinţit”, prezenţa lunii, cărările din crânguri, şirul
lung de tei devin repere ale spaţiului iubirii, simboluri.
Hyperion contemplă inflexibil idila Cătălin / Cătălina şi stăpân pe sine „nu mai cade ca-n
trecut”. Impasibil, Luceafărul refuză să mai coboare în lumea după care a tânjit, detaşându-se
net de aceasta:„Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece /Ci eu în lumea mea mă
simt/Nemuritor şi rece”.
E important să amintim că cea mai veche interpretare a poemului îi aparţine lui
Eminescu însuşi, care nota pe marginea manuscrisului: „Aceasta e povestea. Iar înţelesul
alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte şi numele scapă de
noaptea uitării, pe de altă parte, aici pe pământ nici e capabil a ferici pe cineva, nici
capabil de-a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.”
De fapt, în „Luceafărul”, problematica geniului e dezbătută de poet din perspectiva
filozofiei lui Schopenhauer. Potrivit teoriei filozofului german, cunoaşterea lumii este
accesibilă numai omului de geniu, singurul capabil să depăşească sfera strâmtă a
subiectivităţii şi să se obiectiveze, aplicându-se exclusiv domeniului cunoaşterii.
Pe de altă parte, viziunea eminesciană depășește doctrina schopenhaueriană, poetul
înzestrându-şi eroul nu numai cu atributele cunoaşterii raţionale, ci şi cu o mare capacitate
afectivă. Fata de împărat este pentru Hyperion nu numai obiectul cunoaşterii, ci şi obiectul
unei patimi care îl determină să se hotărască la sacrificiu: abandonarea condiţiei sale de
fiinţă nemuritoare (tema geniului).
In concluzie, Eminescu si-a explicat povestea prin destinul geniului ’’de-a nu fi
fericit...’’, căci fiinta superioara nu-si poate gasi egal, dar nici nu este capabila sa coboare la o
existenta instinctuala. Este condamnata la singuratate, iar in acest sens titlul este sugestiv,
reflectand izolarea astrului pe bolta cerească.