Luceafarul

Poemul “Luceafarul” a aparut in 1883, in Almanalul Societatii Academice Social-Literare

“Romania Juna” din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri literare.

Poemul porneste de la un basm popular romanesc “Fata in gradina de aur” pe care Eminescu l-a
descoperit in timpul studiilor sale la Berlin, basmul fiind cules si publicat de un german Richard
Kunisch care face o calatorie in Tarile Romane.Initial Eminescu pastreaza povestea
basmului, insa ii modifica finalul considerandul incompatibil cu viziunea omului de geniu.

Alaturi de basmul popular Eminescu foloseste ca sursa de inspiratie si folclorul romanesc pentru
motiv precum : “Sburatorul” ,”Filozofia crestina” , “Filozofia indiana” , “Filozofia
germana(Schopenhomer-din care preia teoria geniului:diferenta dintre omul comun si omul de
geniu”.

Titlul poemului “Luceafarul” este o metafora care isi constituie semnificatia pornind de la sensul
propriu al Luceafarului (steaua nordului)-cea mai stralucitoare stea de pe cer, la fel cum geniul e
considerat cea mai stralucitoare minte.Luceafarul trimite si la mitul lui Lucifer, ingerul care
incercasa isi depaseasca conditia. Inca de la inceput putem observa importanta acordata
Luceafarului si putem deduce semnificatia astrala a numelui, facand trimiteri la cultura populara,
evidentiind relatia de opozitie existenta intre lumea eului liric si cea a fetei, antiteza fiind un
procedeu des intalnit in romantism. Cu alte cuvinte, putem spune că titlul prevestește tema poeziei,
contribuind la descifrarea semnificaţiilor acesteia.

Tema reprezinta conditia omului de geniu, vazut in poemul lui Eminescu in relatie cu iubirea.
Textul pune in discutie 2 povesti de iubire antitetice:
-povestea dintre fata de imparat si Luceafarul — aspiratia omului comun sper absolut si a
absolutului spre concret
-povestea dintre Catalin si Catalina — iubirea comuna dar care ar putea sa-l faca pe om fericit

Poemul are ca tema atat iubirea si natura, cat si problema geniului in raport cu lumea, cu iubirea si
cunoasterea si devine o meditatie asupra locului geniului in lume si asupra conditiei umane duale
(omul supus unui destin pe care tinde sa-l depaseasca).

La nivel structural poemul are 4 parti cu 98 de catrene, fiind grupate in 4 tablouri, corespunzatoare
celor 2 planuri: universal-cosmic si uman- terestru.
Dispunerea planurilor se realizeaza pe baza simetriei(primul si ultimul tablou include ambele
planuri) si pe baza alterantei (tabloul al doilea include planul terestru, iar al treilea planul cosmic).

Tabloul I — cuprinde infriparea povestii de iubire dintre Luceafarul si fata de imparat. Cei 2 facand
parte din lumi diferite fac astfel iubirea sa fie imposibila.
Incipitul poemului este reprezentat de formula de basm “a fost odata ca-n povesti”, formula care
deschide perspectiva fantasticului, anticipand caracterul ireal al lumii si al personajelor implicate in
poveste

Portretul fetei este construit pe baza unor trasaturi care o individualizeaza si o diferentiaza,
conferindu-i un statut superior:unicitate, frumusete si puritate.

Comunicarea dintre cei 2 se realizeaza in vis, in plan cosmic conventie ce presupune evadarea din
lumea reala. Somul si visul fiind motive tipice pentru viziunea romantic:fata se culca cu el in gand,
cei 2 se intalnesc pe taramul viselor.
Fata il invoca pe Luceafar pentru prima data, incalcand traditia (ea in cheama pe el si nu invers)
pentru a forma un cuplu perfect. Intruparea lui ducand la nasterea lumii aparand deseori ca motiv
cercul-fiinta perfecta.

In urma celor 2 invocatii ale fetei , Luceafarul se intruchipeaza sub chip angelic si demonic,
nascandu-se prima data din cer si mare( „tanar voievod”, „par de aur moale”) si apoi din soare si
noapte, in ipostaza unui demon a carui privire arde.

Tabloul al II-lea — reprezinta idila terestra dintre Catalin si Catalina, numele proprii evidentiind
asemanarea celor 2 personaje. Monologul si descrierea este inlocuit cu dialogul, intr-un limbaj
familiar, iar spatial infinit este inlocuit cu spatiul limitat al castelului. Tabloul debuteaza cu
portretul lui Catalin(viclean,tinut din mila,bastard) ce apare in opozitie cu Luceafarul din tabloul
anterior. Catalin isi incerca norocul cu Catalina, aceasta respingandu-l, ea fiind inocenta si prinsa de
visul iubirii. Desi la inceput, dialogul intre cei 2 pare greu de realizat, fata il va accepta in ciuda
diferentelor de statut(vorbeste mult si prost). Prin calitatiile sale, Catalin isi propune sa o invata sa
priveasca iubirea, initiind-o in tainele dragostei, propunerea lui fiind in opozitie cu cea a
Luceafarului.

Tabloul al III-lea — se inscrie in planul cosmic, prezentand calatoria Luceafarului prin sferele
astrale ale Universului spre Demiurg caruia ii cere dezlegarea de nemurire si dialogul incarcat de
sensuri filozofice cu Hyperion si Dumnezeu. Primele strofe contin motivul zborului cosmic,
descrierea evidentiind tabloul cosmic.

Dialogul intre Luceafar si Demiurg, definit Hyperion(cel ce merge pe deasupra), are caracter
dramatic si constituie esenta poemului. La cererea lui Hyperion de a fi dezlegat de nemurire,
Demiurgul ii raspunde prin maxime si sentinte, defiinidu-i conditia si unicitatea in Univers si
oferindu-I posibilitatea de a conduce intreg Universul.

Diferenta dintre Hyperion si omul de rand este sugerata printr-o serie de opozitii, care conduc spre
raspunsul final. Refuzul Demiurgului este categoric (“Moartea nu se poate”), fiind accentuat de
inutilitatea sacrificiului(“Si pentru cine vrei tu sa mori”).

Tabloul al IV-lea — reprezinta reintoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata
de imparat nu s-a putut rupe din cercul ei stramt.
— reia simetric asocierea celor 2 planuri si impleteste elemente de pastel
(cadrul terestru), idila(implinirea iubirii dintre Catalin si Catalina) si meditatia filozofica (reflectiile
amare ale Luceafarului, determinate de incompabilitatea dintre geniu “esenta superioara” si omul
comun “chip de lut”).

In ultimul tabloul apare peisajul specific Eminescian si motivul teiului(sara,noaptea,luna,apa).

Geniul apare resemnat si detasat de lume, acceptandu-si singuratatea. Pentru Catalina, Luceafarul
devine o stea cu noroc si refuza sa raspunda chemarii adresate. Cele 2 metafore “cercul stramt” si
“chip de lut” accentueaza limitarea finite umane si imposibilitatea acestuia de a si depasi situatia.

Limbajul poeziei — specificul tematicii, iar antiteza dintre cele 2 lumi se reflecta si la nivelul
limbajului.

Descrierile cadrului natural sau descrierile de tip portret se realizeaza prin epitete, comparatii,
personificari si repetitii.

Strofele de tip catren, cu rima incrucisata si ritm iambic se caracterireaza printr-o muzicalitate
interioara, iar stilul are o limpezime clasica, rezultat al “scuturarii de podoabe artistice”. Luceafarul
isi dezvaluie complexitatea atat la nivel structurii, cat si al continutului, impletind elemente specific
tuturor genurilor.

Poemul dezvolta “o structura epica, a unei povesti de dragoste”, in care apar diferite personaje,
considerate masti lirice(Luceafarul-geniul;Demiurgul-creatorul, vointa suprema; Catalina-femeia
care aspira sa-si depaseasca limitele; Catalin-barbatul indragostit care isi implineste iubirea).

Specific liricului, accentul cade asupra sentimentelor, limbajul este figurat si expresiv si sunt
prezente diferite specii lirice: idila, pastel, mediatie, elegie, poem filozofic. Scenele de dialog si
viziunea regizonala, care implica detalii sustin caracterul dramatic al poemului.

Consider ca poemul este reprezentativ pentru tratarea conditiei geniului. Acesta punand in lumina
incompatibilitatea iubirii dintre reprezentantii celor 2 lumi, inca din prima parte: fat de imparat nu
accepta nemurirea Luceafarului, acesta sacrificandu-se si dorind sa renunte la statutul sau.
In plus, finalul poemului evidentiaza pozitia omului superior, Luceafarul retragandu-se din planul
terestru, ramanand neinteles de oamenii simpli, pentru care devine doar o “stea cu noroc”.

In concluzie, “Luceafarul” ilustreaza conditia geniului prin armonizarea temelor, a motivelor si a

atitudinii romantic, prin elemente de imaginar poetic si procedee artistice cultivate de scriitor si prin
simboluri ale eternitatii, ale temporaalitatii si de viata.