Poemul ,,Luceafarul" a aparut in 1883, in ,,Almanahul Societatii Academice Social

Literare Romania Juna" din Viena, fiind apoi reprodus in revista ,,Convorbiri literare" si in
volumul Poezii. Criticul Tudor Vianu considera poemul un ,,poem al contrariilor reunite sub
semnul universalitatii". Dincolo de orice definitie, se stie faptul ca ,,Luceafarul" eminescian a
generat o multitudine de interpretari critice si ca s-a scris despre el mai mult decat orice alta
creatie din literatura romana.

Poemul este inspirat din basmul romanesc ,,Fata in gradina de aur", cules de germanul
Richard Kunisch. Basmul prezinta povestea de dragoste dintre o fata de imparat si un zmeu, ce
se sfarseste tragic datorita infidelitatii fetei si a dorintei de razbunare a zmeului. Eminescu
valorifica initial acest basm in perioada studiilor berlineze, intr-un poem, dar ii modifica finalul
deoarece razbunarea nu i se pare potrivita unei fiinte nemuritoare superioare.

Mitul zburatorului este ilustrat ca un simbol al visarii si al revelatiei. Descantecul fetei

este o modalitate de transpunere artistica a traditiilor populare specifice acestui mit.

Desi critica literara a dezbatut timp indelungat tema poemului, aceasta este considerata
a fi o alegorie, ce prezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume. Dincolo de acesta, se
pot identifica mai multe subteme cum ar fi iubirea implinita si iubirea imposibila, aspiratia
catre alt univers.

In primele strofe, se pot observa patru motive majore ale liricii eminesciene: motivul privirii,
cei doi se indragostesc printr-un fel de comunicare aproape hipnotica, motivul luminii, lumina
fiind un atribut al Luceafarului si motivul oglinzii, singura modalitate posibila de a se intalni fiind
in spatiul oniric. Un al patrulea motiv este motivul visului, un element romantic ce reprezinta
legatura Luceafarului cu pamantul.

Titlul reprezinta numele cele mai luminoase stele si sugereaza problematica geniului in
raport cu lumea si cunoasterea. Din punt de vedere mitologic, Luceafarul este o entitate divina
inzestrata cu calitati superioare muritorilor , in timp ce din punct de vedere folcloric, el
reprezinta un demon erotic.

Luceafarul, cunoscut si sub numele de Hyperion, reprezinta omul de geniu ce se

caracterizeaza prin inteligenta, obiectivitatea si capacitatea sa de a se sacrifica pentru
atingerea unui ideal, aspirand constant la cunoastere dar incapabil de a fi fericit.

Poemul este alcatuit din 98 de strofe, de tip catren, textul fiind impartit in patru tablouri,
construite in doua planuri: terestru si cosmic, aflate in antiteza. Tabloul intai este cel mai amplu
si alterneaza cele doua planuri. Intr-un decor tipic romantic, se va infiripa povestea de dragoste
a celor doua fiinte, ce apartin unor lumi opuse. Intalnirea lor are loc intr-un spatiu oniric,
punand fata in fata decizia de a apartine sau a parasi absolutul. Al doilea tablou se desfasoara in
planul terestru si surprinde idila dintre Catalin si Catalina, portretizand astfel iubirea dintre doi
muritori. In al treilea tablou, planul este cosmic si este prezentat dialogul dintre Demiurg si
Luceafar, in care Demiurgul il avertizeaza ca sacrificiul sau va fi in zadar. Finalul poemului
ilustreaza conditia de geniu ca erou romantic si descifreaza sensul alegoric al povestii si anume
faptul ca geniul nu cunoaste moarte dar nici noroc. Astfel Hyperion si-a inteles menirea, care in
lumea lui absoluta, este de a ramane „nemuritor si rece”.

Asadar, prin profunzimea sentimentelor si ideilor sale, Mihai Eminescu reface in sens invers
drumul ingerului cazut care recastiga cerul, realizand o capodopera literara.