Geru Andra

Clasa a XII-a B 16.11.2020

„Despre natura umană”

Termenul de „natură umană” vizează ansamblul caracteristicilor care definesc ființa

umană, exprimând astfel, esența umană și diferențiind-o de cea a altor ființe. Întrebarea „Ce
este omul?” nu și-a găsit încă un răspuns concret, nimeni nu a reușit să surprindă cu adevărat
esența omului. Totuși, răspunsurile date la această întrebare sunt extrem de variate, aspect ce
indică dificultatea surprinderii esenței umane într-o singură definiție.
Deși aparține liniei de evoluție a animalelor, omul se deosebește hotărâtor, încă din
momentul apariției sale în lume, de toate celelalte viețuitoare, prin anumite semne distinctive.
Astfel, Platon, în lucrarea „Fedon”, spune că „Sufletul este asemenea cu ce este divin,
nemuritor, inteligibil”, teză susținută de următoarele argumente: Trupul și sufletul au
caracteristici distincte și opuse. Corpul este omenesc, muritor, neinteligibil, multiform, supus
descompunerii, veșnic schimbător, în timp ce sufletul este divin, nemuritor, inteligibil, simplu,
indisolubil, veșnic același și veșnic asemenea lui însuși. Când sufletul se separă de corp, el se
întoarce în planul divin, care este nemuritor, imperceptibil și înțelept, realitate în care sufletul
își are originea. Dacă omul trăiește pe parcursul vieții ținând cont doar de nevoile și plăcerile
corpului și subordonează sufletul acestor nevoi, atunci este firesc ca sufletul să nu mai rămână
atât de pur, precum a fost inițial.
Un alt filosof care se referă la problematica naturii umane este Sfântul Augustin, filosof
creștin, cel mai vestit dintre Părinții Bisericii Latine. Într-una din operele sale principale,
„Confesiuni”, Augustin propune teza „Sufletul – omul interior – singura cale către esență”,
susținând că omul este o imagine a lui Dumnezeu, prezentată ca Trinitate, ca unica esență
formată din Dumnezeu-Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Omul este o imagine a Trinității. Augustin
face diferența între trup și suflet, între omul interior și cel exterior. Omul interior este reflecția
pură a divinității, făcut după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, esența acestuia se găsește în
suflet, care este reprezentat prin trei instanțe: a fi, a cunoaște și a voi. Omul exterior este
reprezentat de aspectul carnal, perisabil și de cunoașterea primară. Din această cauză,
Divinitatea este reprezentă de omul interior, adică de suflet. Sfântul Augustin înțelege că omul
este alcătuit din trup și suflet.
Alți gânditori preocupați să răspundă la întrebarea „Ce este omul?” au fost filosofii francezi
R. Descartes și B. Pascal, care susțin că omul este format din trup și suflet, având ca trăsătură
distinctivă, gândirea ce ține de suflet. Teza de la care pornește Descartes este „Eu sunt un
lucru care gândește”. Acesta susține că omul este alcătuit din trup și suflet, pe care le
consideră două lucruri diferite, independente unul de celălalt. Omul nu se identifică cu corpul
său, pentru că sufletul este acea caracteristică esențială necesară omului, și anume gândirea.
Pentru a înțelege ce este trupul, nu este nevoie să cunoaștem ce este sufletul, iar pentru a
înțelege ce este sufletul, nu este nevoie să cunoaștem trupul. Omul este o ființă care cugetă,
deci o ființă care gândește, iar gândirea este asociată sufletului, nu corpului. Abilitățile care
țin de gândire sunt îndoiala, înțelegerea, afirmarea și negarea, exercitarea voinței și a
imaginației și simțul intern. Cu ajutorul gândirii, omul poate cunoaște atât realitatea
exterioară, cât și spiritul său. B. Pascal, consideră omul o „trestie cugetătoare”. Acesta spune
că omul trebuie să se compare cu tot ceea ce este deasupra și dedesubtul lui, pentru a-și
cunoaște limitele. Omul este minuscul într-o lume infinită și este egal îndepărtat față de
celelalte două extreme, nimicnicia și universul său. El trăiește în incertitudine și rătăcire, dar
își conștientizează atât măreția, cât și decăderea, fiind o ființă contradictorie și având la
dispoziție posibilitatea de a alege să trăiască ca un „judecător al tuturor lucrurilor” sau „ca un
imbecil vierme de pământ”. Asemănarea cu trestia, subliniază ideea că omul are puterea și
curajul să schimbe lumea, deși chiar și cea mai mică picătură, îl poate ucide. Dotat cu rațiune,
ființa umană trebuie să se iubească pe sine, să urmeze valorile morale și să refuze existența
bazată doar pe instincte.
O altă trăsătură specific umană, sociabilitatea, a fost explorată de filosofi precum Aristotel
și J. J. Rousseau. În lucrarea „Politica”, Aristotel, consideră omul un animal social, ceea ce
înseamnă că acesta are ca trăsătura umană definitorie sociabilitatea, capacitatea de a trăi și
simți în cadrul grupului. De asemenea, limbajul articulat este o particularitate ce-l diferențiază
pe om de celelalte ființe, iar statul este manifestarea stării naturale a omului. Aristotel mai
menționează în lucrarea sa, faptul că statul este anterior individului și familiei, așa cum corpul
este anterior organelor. În plus, omul fără lege și dreptate, și-ar folosi inteligența doar pentru
a-și satisface nevoile primare. Spre deosebire de Aristotel, J. J. Rousseau, nu mai consideră că
omul este social de la natură și că statul îi desăvârșește atributele înnăscute, ci el susține că,
inițial, oamenii au trăit ca ființe naturale, lipsite de societate. Filosoful susține că statul și
societate, create de om printr-un contract social, au distrus sufletul omului natural,
argumentând că relațiile sociale și proprietatea privată, au accentuat egoismul omului și au
slăbit tendința spre altruism a acestuia. În contractul său social, Rousseau spune că „omul s-a
născut liber, dar pretutindeni este în lanțuri”. Astfel, omul trebuie să știe să se afirme în mod
original.
Henri Bergson, consideră că ființa umană se definește prin capacitatea de a fabrica obiecte
artificiale, astfel, comparând omul cu alte animale, se constată că și acestea au un anumit
nivel de inteligență, care le permite să recunoască obiecte sau să le folosească. Inteligența
presupune raționamentul care înseamnă a folosi experiența trecută în situația prezentă. De
asemenea, invențiile create de om ar trebui să delimiteze epocile istorice, iar specia noastră ar
trebui să se numească „Homo faber”, deoarece inteligența și imaginația sunt însușiri
definitorii pentru om.
Altă întrebare despre problematica naturii umane este „Are viața vreun sens?”. Albert
Camus, filosof existențialist francez, are o viziune pesimistă despre sensul vieții. Omul, în
viziunea lui, își descoperă limitele atunci când descoperă contradicția dintre cele două
certitudini fundamentale pe care le are: căutarea absolutului și a unității în tot ceea ce există și
faptul că viața umană și întreaga existență nu pot fi reduse la un principiu rațional. Omul
descoperă că este condamnat să conștientizeze conflictul dintre lume și spiritul uman, care
caută unitatea și inteligibilitatea. Problema sinuciderii și a meditației asupra acestui fapt arată
că viața merită trăită chiar dacă nu are un sens.
Filosoful român, Lucian Blaga, susține că omul este o ființă creatoare de cultură, acesta fiind
atributul său esențial. Comparând omul și celelalte animale, Blaga observă că între cele două
există o diferență de ordin calitativ. Ființa umană se manifestă atât instinctual, cât și ca o
ființă creatoare de cultură, care încearcă să dezvăluie misterul. Omul este „capturat de un
destin creator”.
În opinia mea, toate aceste concepții complexe și variate despre om, formează o imagine
completă despre ceea ce reprezintă cu adevărat ființa umană. De asemenea, nu consider că
există vreun filosof care greșește, fiecare acoperă o anumită dimensiune dintre cele multiple
pe care le are omul.
Astfel, omul este o ființă înzestrată cu capacitatea de a cugeta, de a vorbi, este o ființă
socială, capabilă de a se supune unor reguli, este o ființă care construiește unelte, o ființă
capabilă să dea valoarea lucrurilor, o ființă care se joacă și care își permite nerușinarea sau
starea de nebunie, uneori chiar de prostie.