www.referat.

ro

‚
Amurg violet
de George Bacovia

„Amurg violet” este o poezie a lui George Bacovia publicata în 1916. Este
reprezentativă pentru Bacovia datorită culori violet, dar şi pentru atmosfers tristă,
melancolică prezentă în toate creaţiile sale.
În poezia „Amurg violet” se regăsesc multe dintre trăsăturile simboliste din care
amintim prezrnţa simbolului şi a laitmotivului, care generează muzicalitate, prezenţa unor
motive literare precum: toamna parcul solitar, cromatica, sugestia.
În poezia „Amurg violet” cromatica este reprezentată de culoarea violet,
proiectată asupra peisajului semnificând decadenţa, amurgul violet ca un sfarşit de lume.
Cromatica are profunde sensuri în definirea stărilor sufleteşti ale eului poetic. Fiecărui
sentiment îi corespunde o culoare.Astfel există un cod al interpretării culorii bacoviene,
care verdele crud, rozul şi albastru sugerează starea de nevroză, albul ineexistenţă, negru
şi roşu moartea.George Bacovia preferă culori închise, sumbre – negru, violet, gri dar şi
pe cele deschise cum sunt albul, galbenul, etc.
Poezia are două versuri cu valoare de simbol: „Oraşul tot e violet/Amurg de
toamnă violet”, creînd o imagine halucinană, simbolizând un moment final, apocaliptic.
Temele şi motivele simboliste din această poezie se identifică uşor: oaşul părăsit,
cu plopi singuratici, simboluri de solitudine, sporind sentimentul de insingurare.Prezenţa
simbolului şi a laitmotivului sugerează muzicalitatea versurilor.
Tema centrală a poeziei prezintă o imagine a oraşului cuprins de somnoleţă,
populat de o lume leneşă, monotomă.Tema poeziei sugerează starea de depresie, de
halucinaţie, simbolizând o imagine vizuală.
Prezenţa laitmotivului sugerează principalele teme ale poeziei: oaşul cuprins de
somnolenţă, plopii singuratici.
Ca specie literară, poezia este un pastel, în care se descrie un tablou din natură iar
poetul işi exprimă în mod direct sentimentele trăite în faţa tabloului.
Poezia este împărţită în trei catrene cu rimă îmbrăţişată, în fiecare srofă
repetăndu-se ca un refren două versuri.
In prima strofă, tabloul prezentat este din doi plopi singuratici, asemănaţi cu
apostoli îmbrăcaţi în odăjdii violete, sugerând singurătatea halucinantă. Acest toblou este
pictat în totalitate, cu violet, o culoare închisă, sumbră, a doliului.
Cea de-a doua catrenă este o continuare a primeia, prezentând oraşul populat de-o
lume leneşă, monotomă, creînd un peisaj trist. Şi acest peisaj are tentă de halucinant
datorită culori violet prezentă peste tot.
În ce-a de-a treia secvanţă, peisajul urban este înlocuit de o imagine a trecutului, a
străbunilor şi a voievozilor. Prezenţa turnului reprezintă o ieşre din lumea închisă şi
strâmtă a orşului. Şi aici este prezentă senzaţia de halucinant, sugerată de culoarea violet.
Textul bacovian pare a ilustra modul în care subconştientul izbucneşte la
suprafaţa, confirmând definiţia pe care E. Lovinrscu o dădea simbolismului: „adâncirea
lirismului în subconştient prin exprimarea pe cale mai mult de sugestie a fondului
muzical al sufletului omenesc”.
 Flori de mucigai
de Tudor Arghezi

Titlul volumului aminteste de „Les fleurs du mal" („Florile raului") ale lui Baudelaire,
dar ideea sugerata este aceea ca frumosul poate „creste" si din urat, asa cum florile cresc
deasupra mucegaiului.
„Flori de mucigai" este o poezie lirica, in care autorul isi exprima, in mod direct,
nelinistile generate de actul creatiei. Tema acestei poeme o constituie conditia poetului
damnat care-si pierde, in spatiul inchisorii, vechile virtuti de creator.
Primele sapte versuri ale poeziei reconstituie procesul de faurire al altor „cuvinte
potrivite", creatie blestemata si intoarsa, prin plasarea atat a stihuitorului cat si a lumii
evocate, in universul degradarii umane: „Le-am scris cu unghia pe tencuiala / Pe un
parete de firida goala, / Pe intuneric, in singuratate, / Cu puterile neajutate / nici de taurul,
nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui Ioan. "
Fostul detinut al inchisorii Vacaresti si-a scris versurile intr-o celula, scrijelindu-le cu
unghia pe perete; spatiul intunecat al acesteia constituie prima cauza a damnarii, poetul
pierzand aici lumina „rece, fragila, noua, virginala" a inceputurilor, care investea
omenirea cu atributele sacrului.
Cateva simboluri religioase (taurul, leul si vulturul) trimit la cei trei evanghelisti (Luca,
Marcu si Ioan). Pe acestia iconografia crestina ii infatiseaza impreuna cu respectivele
simboluri semnificand: jertfa (taurul), domnia lui Iisus (leul) si imaginea sfantului Duh
(vulturul). Despuiat de sacralitate in infernul inchisorii („ cu puterile neajutate") poetul
devine un damnat.
In aceste conditii, demonul sau interior ii dicteaza versurile blestemate, rod al unui act
luciferic: „Sunt stihuri fara an, / stihuri de groapa, / De sete de apa / Si de foame de
scrum, / Stihurile de-acum".
Omul care fusese inzestrat cu o „unghie ingereasca" pentru a-si fauri opera, o pierde
datorita coborarii in iad; chiar lasata sa creasca, aceasta ramasita a sacrului „ nu a mai
crescut", ori a fost convertita in instrument diavolesc („sau nu o mai am cunoscut").
Noul „instrument" de creatie este generator de suferinta („ Si ma durea mana ca o ghiara /
Neputincioasa sa se stranga"), poetul traind drama imposibilitatii de a mai scrie ca alta
data.
Aceasta va conduce la un alt tip de poezie - oglinda a unei creatii inversate („ Si m-am
silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga") in care truda nu este suficienta, iar Logosul
nu se mai intrupeaza in vers sacru.
Poezia „Flori de mucigai" deschide, in mod programatic, ciclul cu acelasi titlu, in care
Arghezi aplica „estetica uratului" enuntata in ,, Testament": transformarea a ceea ce este
urat in materie artistica.
Elemente ale modernismului:
Modernismul fiind o orientare artistica novatoare, opusa traditionalismului, primul dintre
elementele sale il constituie sursa de inspiratie: lumea inchisorilor alcatuita dintr-o ade-
varata fauna umana.
In zugravirea ei, autorul a utilizat categoriile negative ale modernismului: sumbrul,
terifiantul, grotescul.
Un alt element il constituie titlul socant, alcatuit printr-o asociere semantica
surprinzatoare. Titlul (ca si intregul volum) constituie o aplicare a esteticii uratului.
In aceeasi viziune se inscriu trairile interioare ale poetului (infatisat in ipostaza
demonica): damnarea, nelinistea, suferinta.
In sfarsit, viziunea „intoarsa" asupra creatiei poetice este tot un element modernist.

TUDOR ARGHEZI - PSALMI

Una din laturile dominante ale poeziei argheziene sta sub semnul cautarilor filozofico-
religioase. Ca toti marii poeti ai lumii, Arghezi a fost rascolit de-alungul intregii sale vieti
de o serie de probleme fundamentale pentru cunoasterea rostului omului pe pamant, a
inceputurilor existentei acestuia in univers, a perspectivelor care i se deschid a mortii care
pune capat zbaterilor lui continui pentru infrumusetarea vietii pe care vrea s-o cladeasca
urmasii sai. Pana sa ajunga la cunoasterea si insusirea filozofiei materialist-stiintifice
clarificatoare, poetul s-a razboit cu fantomele Divinitatii si mortii, ale vietii viitoare - intr-
o lupta piept la piept dramatica si indarjita al carei rod literar il constituie unele dintre
cele mai stralucitoare creatii poetice argheziene. Ispita cunoasterii, setea devoranta,
biciuitoare de-a strapunge cu mintea necunoscutul, care, pe aceeasi masura cu care poetul
se apropia de el, parea a se departa de mijloacele de patrundere si de intelegere ale lui, sta
la baza unei mari parti din opera de pana la Eliberare a scriitorului.

Motivul cautarii Divinitatii, prezent in poezia argheziana inca de la primele debuturi ale
poetului, devine in Psalmi o obsesie tiranica, infrigurata cautare care se prelungeste pana
in Stihuri de seara si Hore si in multe alte poezii si scrieri in proza ale poetului. Aceasta
drama a cautarilor obsedante capata in versurile din Psalmi o deosebita forta a expresiei
lirice. Psalmii arghezieni sunt monologuri ale celui - care - glasuieste-n pustiu.
Monologul nu ajunge niciodata sa devina dialog.

In psalmii arghezieni surprindem mai degraba ecouri ale Vechiului decat ale Noului
Testament. Poetul e un emul al acelor mitic-arhaici homines religiosi care s-au luat la
harta cu Domnul lor, l-au infruntat, au violentat cerul, s-au luptat cu ingerul. Tonul sau, in
genere, este acela al unui Iov, barbatul care nu cedeaza, nu accepta nici un compromis,
nici resemnare, care se-afirma pe sine in fata unui Iehova pierdut in tenebre si tacere.
Cuvantul sau este starnit chiar in Tacerea absoluta careia i se adreseaza si in care se aude
pierind.

Psalmul I. - „As putea vecia cu tovarasie” este revolta lui Arghezi impotriva Tatalui, al
lui Dumnezeu cel vechi care s-a retras, s-a ascuns si parasit omul. Acesta e singur cu
puterile sale. El este noul Prometeu; el creeaza lumea. Arta purcede din el si in aceasta
ipostaza de creare a unei lumi noi, de depasire a conditiei creaturale, el sfideaza
divinitatea, luand vecia drept complice. Arta are posibilitati nelimitate si prin ea poetul se
identifica ca divinitatea. In final poetul isi doreste pierirea dar numai in ipoteza in care
are loc pierirea lui Dumnezeu in el.

Psalmul II. - „Sunt vinovat ca am ravnit” este lupta poetului cu Divinitatea, incercarea sa
de a-l rasturna. Finalul poeziei: „Ti-am auzit cuvantul, zicand ca nu se poate”, este intr-un
fel un raspuns, exprima o interdictie declarata; neaga nu numai jindul omului dupa
bunurile lumii acesteia, ci si insasi ravna poetului de a-si apropia Cuvantul. Revolta din
Psalm I inseamna sfiderea Creatorului, asumarea orgolioasa a demnitatilor acestuia.
„Marele Pacatos” din Psalm II nu e artistul manat de „o nelinistita patima cereasca” ci
faptura aventuroasa a riscurilor extreme, razvratitul, care incearca imposibilul.

In Psalmul III. „Tare sunt singur, Doamne, si piezis!” poetul se simte insingurat si
parasit. Dumnezeu ascuns, mut, inexistent il condamna la singuratate, impotriva careia se
revolta cerand din partea Divinitatii un semn care sa-i indemne pasii. Daca in primii trei
Psalmi, poetul se razvratea impotriva divinitatii in Psalm IV „Ruga mea e fara cuvinte”
poetul ne prezinta confruntarea sa cu Logosul, cu Dumnezeu - cuvantul. Chemarea sa
(dubla; ca profet si poet) este condamnarea sa. Toate ambivalentele, ambiguitatile si
paradoxurile naturii sale isi au sorgintea in aceasta criza originara a Cuvantului. Psalm IV
este expresia unei disperari a cugetului, privind existenta insasi a eului.

Psalm V. „Nu-ti cer un lucru prea cu neputinta” este un apel al inteligentei desnadajduite.
Prezenta sacrului este singurul sau dar ravnit. Invocarea lui este o incercare de a-l scoate
din neantul ascunzisului sau. Dar este, oare, posibila revelarea? Este cu putinta ca
„ tacerea sacrului sa se rupa? Nimic mai tragic pentru inteligenta insetata de infinit decat
aceasta „tacere”. Dumnezeu ascuns in aceasta „tacere” este o negare a omului
cuvantator.Chinuit de indoieli „Pari cand a fi, pari cand ca nu mai esti” (Psalm VI)
neputand intelege tacerea de stanca a unei divinitati care nu da nici un semn palpabil al
existentei ei, poetul isi striga patetic apriga dorinta in goana-i neostoita dupa o certitudine
absoluta, cu o cutezanta inspaimantatoare:

„Singuri, acum, in marea ta poveste,

Raman cu tine sa ma mai masor,

Fara sa vreau sa ies biruitor.

Vreau sa te pipai si sa urlu; Este?

(Psalm VI)

In Psalm VII. „ Pentru ca n-a putut sa te-nteleaga” poetul face un rechizitoriu puterii
Divine invinuind-o, acuzand-o de crima celui care a creat lumea si apoi a parasit-o.
Dumnezeu se face vinovat de dubla crima; una pentru ca e absent din lume si cealalta ca
lumea nu-l poate cunoaste. Singurul vinovat e cel absent, adica Dumnezeu, nu omul.
Omul, acuzat de religii, devine acuzatorul judecatorului sau.

Psalm VIII. „ Pribeag in ses, in munte si pe ape” e psalmul calatorului-prizonier in

universul inchis. Psalm al maturitatii melancolice, al revizuirii si al cunoasterii de sine,
acest psalm este un psalm al socotelilor. Ironic, sarcastic este poetul si in Psalm X.
„vecinul meu a strans cu neindurare” e psalmul mizeriei umane „al nimicniciei omului
ce-si intemeiaza existenta pe posesiune. Inlocuirea lui „a fi cu” cu „a avea” duce la
descompunerea fiintei umane.
In Psalm XI. „ca sa te ating, taris pe radacina” poetul revine la chemarea Divinitatii. De
data aceasta el doreste un contact organic care insa nu se realizeaza.

Cuprinzand marea intrebare fara de raspuns, dureroasa si dramatica, psalmii arghezieni

reflecta continua lupta a gandirii poetului cu indoiala, cu neputinta de a renunta la
cautare, cu nesatioasa sete de a se convinge daca Divinitatea exista sau nu cu adevarat.
Osciland intre dorinta de a afirma existenta lui Dumnezeu si gandul ca acesta s-ar putea
reduce doar la o iluzie zadarnic intretinuta, poetul exclama in Psalm VI:

„Pentru credinta sau pentru tagada,

Il caut darz si fara de folos”,

ca, pandindu-l pe Dumnezeu ca pe un vanat, sa-l ameninte cu nimicirea fizica, necrutator:

„Te dramuiesc in zgomot ti-n tacere

Si te pandesc in timp, ca pe vanat

Sa vad: esti soimul meu cel cautat?

Sa te ucid sau sa-genunchi a cere”

(Psalm VI)

sau chiar, nu mai putin neinduplecat:

”Cercasem eu, cu arcul meu,

Sa te rastorn pe tine, Dumnezeu!

Talhar de ceruri, imi facui solia

Sa-ti jefuiesc cu vulturii taria”

(Psalm II)

Poetul, pentru care problema Divinitatii parea fara rezolvare, isi da seama de zadarnicia
zbaterilor sale launtrice in goana dupa marea himera ajunge sa proclame categoric
inexistenta lui Dumnezeu, asa cum, triumfator, ne-o spune in unul din ultimii sai Psalmi
din 1959. Evocand mai intai indelungatul si dramaticul drum al cautarii de o viata-
ntreaga: m-am aratat / Oricum, de-ti pipai pragul, cu soapta tristei rugi, / Dau numai de
belciuge, cu lacate si drugi”, el isi anunta hotararea nezdruncinata de-a nimici fantoma
dumnezeiasca de care s-a lasat tiranizat pana acum:

„Inversunat de piedici, sa le sfaram imi vine,

 dar trebuie-mi dau seama, sa-ncep de-abia cu tine”

Psalmul de taina, singurul, de altfel, care este astfel denumit de poet, se constituie intru-
un monolog sfasietor in care sentimentul dragostei adevarate si al credintei se
intrepatrund ca-ntr-un cantec al nemuririi, al sperantei al dorului, al dragostei de dragoste.
Femeia raspandita in el „ca o mireasma-ntr-o padure” i-a prins de cantec viata; a purtat-o
ca o bratara la mana casnica a gandirii; a schimbat cararea, si a facut-o „vas de mare”.
Adresarea catre simbolul feminin al divinitatii de identifica in finalul psalmului:

„Ridica-ti din pamant urechea

in ora noptii cand te chem

ca sa auzi, o! neuitata

neiertatorul meu blestem”.

Poezia seamana cu aceeasi sfasietoare chemare eminesciana din Rasai asupra mea sau
Rugaciune.

Powered by http://www.referat.ro/
cel mai tare site cu referate