FLORI DE MUCIGAI

de Tudor Arghezi

Indiscutabil, Tudor Arghezi este un mare poet, un poet total care acoperă, biografic
vorbind, mai multe epoci literare fără să poată fi integrat într-un anumit curent. A fost
simbolist, dar și antisimbolist, a fost parțial expresionist, dar a și negat ușor expresionismul, a
scris lieduri, dar a explorat și zonele grotescului. S-a manifestat în toate domeniile literare-
poezie, proză, teatru, publicistică - ilustrându-le cu aceeași strălucire. Tudor Arghezi
realizează în lirica românească interbelică o reformă comparabilă cu cea a lui Eminescu în
secolul XIX-lea, atât prin temele abordate, cât și prin inventivitatea lexicală și, mai ales, prin
spiritul de revoltă și nonconformismul lirismului său .
Considerată cea mai îndrăzneață artă poetică aparținând unui clasic al modernității,
poezia ,,Flori de mucigai” deschide volumul omonim din 1931, având la bază – ca element
biografic prezent și în ,,Poarta neagră” – perioada detenției autorului în închisoarea Văcărești,
din motive politice. Apartenența textului la modernism se vădește prin substratul filosofic
profund al acestei meditații pe tema condiției umane; prin valorificarea categoriei negative a
urâtului care atrage după sine înnoirea limbajului poetic și încălcarea unor canoane ale
prozodiei clasice și printr-o nouă perspectivă asupra creației și a creatorului care prin efort
face posibilă metamorfoza materiei în spirit și a urâtului în frumos.
Anticipată de versurile din ,,Testament” - ,,Din bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am
frumuseți și prețuri noi”, poetica exprimată în ,,Flori de mucigai” trimite la ideea unei creații
care nu este rodul inspirației divine, ci o trudă, o sforțare lăuntrică, frământarea îndelungată a
cuvântului în absența unor resurse adecvate, valorificând un limbaj artistic considerat anterior
nepoetic. ,,Slava de foc”, metaforă a inspirației divine, din poezia ,,Testament”, devine
imposibilă în această lume sumbră, ostilă poeziei, lăsând să se manifeste doar ,,slova făurită”
de un creator captiv într-un mediu ostil, într-un spațiu al tenebrelor, care astfel se
încrâncenează să-și încerce mântuirea prin scris. De aceea, poezia ,,Flori de mucigai” cultivă
o antiartă, o renunțare la sacru, o negare totală a poeziei ,,inspirate”. De altfel, inclusiv
imaginea canonică a scriitorului așezat la masa de scris în așteptarea inspirației este înlocuită
cu cea a unui creator care scrie ,,pe întuneric, în singurătate”, scrijelind ,,cu unghia pe
tencuială”, într-un cadru care presupune însingurare și suferință.
Originalitatea viziunii argheziene vine deci din atitudinea sfidătoare față de un mod de
a concepe arta considerat desuet. Dar la fel de modernă este poezia și prin valorificarea
categoriei negative a urâtului, inspirată de experiența carcerală a autorului. Născute din
reconstituirea unor realități degradate, diforme, de la marginea societății, versurile argheziene
transfigurează aspectele sordide, umilința și mizeria în metafore îndelung elaborate, exercițiu
poetic cunoscut sub numele de ,,estetică a urâtului”. Chiar titlul, construit oximoronic și
intertextual (cu ,,Florile răului” lui Charles Baudelaire) sugerează ,,răul” organic al lumii pe
care poetul va căuta să îl sublimeze artistic. Căci ,,florile” argheziene se nasc, dramatic și
ironic, din ,,mucigaiul” singurătății, al mizeriei și al decăderii. Așadar, ,,florile de mucigai”
conotativ sunt micile pâlpâiri de libertate spirituală ale unei lumi ce se salvează astfel din
întunericul unui univers degradat fizic.
Tema poeziei o constituie condiția artistului nevoit să creeze într-un mediu ostil, într-
un adevărat infern uman. Pentru a ilustra tema, Arghezi creează un pretext epic. O primă
secvență – ancoră prin care se dezvăluie condiția existențială a creatorului o reprezintă chiar
versurile care deschid poezia: ,,Le-am scris cu unghia pe tencuială, / Pe un perete de firidă
goală.” Textul debutează ,,ex abrupto”, șocând prin absența complementului direct și prin
folosirea termenului ,,unghia”, metaforă a creației, indiferent de auspicii. Șochează și locul
unde sunt scrise noile stihuri: pe tencuiala peretelui unei firide goale, într-o atmosferă de
claustrare, într-un univers infernal în care domină suferința și singurătatea. Deși par a evoca
atmosfera detenției, aceste prime versuri dezvăluie, în fapt, mitul jertfei creatoare într-o
variantă modernă: poezia reprezintă o coborâre a unui Orfeu – creatorul de artă în imperiul
întunericului propriei ființe, acolo unde sălășluiește Răul și o mântuire a sa prin intermediul
scrisului, singura posibilitate de a depăși limitările propriei existențe.
Prin simetrie, versul care încheie poemul ,,și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”, conține ideea artei ca formă de supraviețuire a umanului. Așa cum observă Nicolae
Balotă în ,,Opera lui Tudor Arghezi”, autorul nu adoptă figura poetului damnat,
ci ,,consemnează” etapele transformării interioare, în relație cu arta sa. În acest context, verbul
,,m-am silit” arată efortul conștient și asumat de răzbire / ridicare la lumina” creației, în
ciuda ,,întunericului” din jur.
Principiul cumulativ este nivelul structurii textului prin simetria incipit - final. Scrierea
cu unghia pe tencuială din primul vers îşi găseşte un corespondent legitimator în ultimul stih
al poeziei. Potentând ideea unui demers creator nefiresc, sintagmele din finalul poemului
unghiile de la mâna stângă nuanţează impasul, dar în acelaşi timp şi soluţia procesului artistic:
creaţia, prin stângăciile" ei, redă lipsa de sens a universului. Aceeaşi viziune se re- liefează
prin laitmotivul întunericului (Pe întuneric, în singurătate; Era întuneric. Ploaia bătea departe,
afară), care delimitează un cadru aproape simbolist. Atmosfera aşa-zis apocaliptică nu
îndeamnă deloc la melancolie, ci reconfirmă ipostaza poetului damnat, a creatorului
blestemat.
Sub aspect structural, poezia ,,Flori de mucigai" este constituită din două părţi
asimetrice: prima este alcătuită din 16 versuri, iar cea de-a doua este un catren.

Prima parte a poeziei pune în evidenţă condițiile speciale în care se desfă-şoară actul
creației, fără cele necesare scrisului, căci poetul scrie ,,cu unghia pe tencuială", având drept
coală ,,un părete de firidă", stând ,,în singurătate", fără lumină şi fără implicarea grației
divine. Poetul, în postura de creator, nu se bu-cură de ajutorul sacru, asemenea evangheliştilor
Luca, Marcu şi Ioan, pentru că nu are de partea lui nici ,,taurul", nici ,,leul", nici ,,vulturul".

Deoarece actul creației se desfășoară într-o atmosferă sumbră, ostilă poeziei,

stihurile ,,de acum" ale poetului sugerează pierderea noţiunii timpului (acestea fiind ,,stihuri
fără an") şi apropierea de moarte (sau ,,de groapă") prin senzația de sete şi cea de foame ,,de
scrum". ,,Unghia îngerească" folosită ca instrument de scris s-a tocit, dar poetul, convins că
actul creator va fi posibil, a lăsat-o să crească. Credinţa lui a fost însă zadarnică pentru că
inspirația pare a se fi retras (deoarece unghia nu a mai crescut), totul fiind de nerecunoscut
(poetul nu o mai cunoaşte).
 În catrenul final se creează o atmosferă sumbră, apăsătoare, în manieră simbolistă,
fiind prezente ,,întunericul" şi ploaia care ,,bătea departe, afară". Acum poetul trăieşte
neputinţa realizării actului creației cu acuitatea unei dureri fizice (,,şi mă durea mâna..."),
aflându-se în imposibilitatea de a se strânge (,,neputin-cioasă"). De aceea, sarcina creației, a
comunicării este preluată de ,,unghiile de la mâna stângă", simbol al demonicului, al
maleficului.

Din întreaga poezie se observă dezgustul poetului faţă de vitregiile la care este supus,
iar în final işi face loc încrâncenarea creatorului care s-a străduit să scrie cu unghiile de la
mâna stângă", dorind astfel ca poezia să învingă greutățile și timpul.

În concluzie, poezia argheziană „Flori de mucigai" este o artă poetică reprezen tativă
pentru modernismul interbelic, prin apelul la categoriile negative (estetica urâtului,
transcendenta goală, insolitul artei etc.), prin folosirea unor metafore-cheie, dar şi prin
eliberarea de constrângerile formale tradiționale (organizarea strofică inegală, măsura
variabilă, folosirea ingambamentului).