Flori de mucigai

An 1931

Autor Tudor Arghezi

Curent literar Modernism

Gen Liric

Specie Artă poetică Poezie

Context
„Arghezi a distrus convenția poetică, locurile comune ale limbajului frumos.”
Tudor Vianu) Alături de Ion Barbu și de Lucian Blaga, Tudor Arghezi realizează
o creație literară încadrată esteticii moderniste. Acesta este considerat al
doilea înnoitor de limbaj poetic după Eminescu, opera sa inimitabilă prin bogăție
tematică, varietate și tonalitate distingându-se prin câteva particularități, prin
care se apropie de poetul francez Charles Baudelaire.
Poezia „Flori de mucigai” deschide volumul cu același nume publicat în anul
1931, fiind considerată o adevărată artă poetică, în care autorul își exprimă
concepția despre rolul scriitorului și al creației.

Încadrare
Modernismul este curentul literar-artistic apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea
și dezvoltat în prima jumătate a secolului XX, având în centru încercarea de
inovare atât la nivel formal, cât și la nivel tematic. Poezia modernistă aduce în
prim-plan introducerea artelor poetice, a esteticii urâtului, ambiguitatea,
cultivarea metaforelor inedite și mai ales abandonarea elementelor de
versificație.

Poezia „Flori de mucigai” se încadrează modernismului poetic interbelic și

ilustrează tragica experiență de viață a scriitorului, care parcurge o scurtă
experiență carcerală în închisoarea de la Văcărești 19181919 din motive
politice.

O particularitate ce permite încadrarea operei în estetica modernismului o

constituie caracterul de artă poetică. Scrierea aduce în centrul atenției efortul
creatorului pentru realizarea unui act artistic, cele două secvențe poetice

Flori de mucigai 1
 inegale înfățișând condițiile ostile ale actului creator: „Le-am scris cu unghia
pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate,”. În
acest context, „unghia” devine instrumentul de scris al eului poetic, iar
tencuiala, suportul pe care se aștern versurile. Lipsit de instrumentele scrisului,
aflat într-un spațiu al detenției, eul poetic simte nevoia comunicării cu lumea
exterioară, fiind însetat de creație.

O altă particularitate a modernismului evidențiată în „Flori de mucigai” o

constituie ilustrarea conceptului de estetică a urâtului, așa cum se anticipează
chiar din titlul operei. Potrivit acestui concept, poezia poate transfigura artistic
urâtul, degradatul, grotescul în materie sensibilă. Astfel, scrierea este o
mărturie artistică a transformării urâtului în frumos, a depășirii condițiilor ostile
ale actului creator.

În esență, poezia „Flori de mucigai” înfățișează efortul artistic al creatorului

însetat de patima scrisului.

Temă
Tema poeziei o constituie efortul creator pentru un produs spiritual și
consecințele pe care acesta le are asupra stărilor sufletești ale eului poetic,
măcinat de frământări interioare.

Secvențe semnificative
O secvență semnificativă pentru tema textului o constituie versurile din incipitul
textului poetic în care se conturează lumea interioară a carcerei. Poezia
debutează cu imaginea scrisului „pe tencuială, pe un părete de firidă goală”.
Solitudinea eului poetic redată prin enumerația „Pe întuneric, în singurătate”
amplifică impresia de captivitate a spiritului și ambianța nefavorabilă a actului
poetic. Dificultatea creației este amplificată și de absența inspirației divine,
taurul, leul și vulturul fiind simbolurile evangheliștilor Luca, Marcu și Ioan.

O altă secvență semnificativă pentru tema textului o constituie strofa a II-a a

poeziei. Considerată a IV-a secvență poetică, această strofă înfățișează cadrul
exterior al actului creator: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.”.
Întunericul sugerează atmosfera neprielnică, iar ploaia umezeala care
generează „mucigaiul” anticipat din titlu. Mistuit de setea creatoare, eul poetic
înfruntă orice obstacole, reușind să-și desăvârșească opera: „Și m-am silit să
scriu cu unghiile de la mâna stângă”.

Titlu

Flori de mucigai 2
 Titlul este elementul paratextual care deschide orizontul de așteptări al
cititorului. Construcția analitică „Flori de mucigai” este un oximoron prin care
se asociază două substantive nearticulate, „flori” și „mucigai”, în armonie
deplină cu estetica urâtului. Florile sunt simbolul frumosului, al sensibilității, al
purității și al vitalității. Mucegaiul utilizat în forma arhaică „mucigai” semnifică
urâtul, răul, descompunerea și întunericul. Prin asociere, oximoronul creează o
imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate.

Titlul este în același timp reprezentativ pentru inovația limbajului arghezian,

amintind de volumul intitulat „Florile răului” al celebrului scriitor francez
Charles Baudelaire. Asocierea celor două categorii contradictorii, frumosul
reprezentat de floare și urâtul sugerat de „mucigai” oferă titlului o expresivitate
șocantă și fascinantă totodată. În acest context, urâtul are rolul de a evidenția
imperfecțiunile vieții, ele făcând parte din existența umană.

Limbaj artistic
Limbajul artistic este inedit, scriitorul îmbinând termeni arhaici și regionali. Un
rol important îl au metaforele „unghia îngerească”, respectiv „cu unghiile de la
mâna stângă” sau comparația „și mă durea mâna ca o ghiară”. Unghia și mâna
devin simboluri ale actului creator, iar asocierea inedită „îngerească”, respectiv
„de la mâna stângă” amplifică disperarea eului poetic, nevoit să-și
desăvârșească opera în condiții claustrale. Metafora din finalul textului poetic
„m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” surprinde pactul
mefistofelic în slujba poeziei.

Concluzie
În concluzie, poezia „Flori de mucigai” este arta poetică în care se prezintă
concepția scriitorului despre efortul artistului și implicațiile acestuia în actul
creației. La nivel formal, poezia se încadrează modernismului prin abandonarea
elementelor de versificație tradițională, deoarece este alcătuită din două strofe
inegale, cu măsură variabilă. Potrivit oricărei arte poetice, lirismul este de tip
subiectiv, oglindit în mărcile lexico-gramaticale ale eului poetic.

Flori de mucigai 3