POEZIE MODERNISTĂ

FLORI DE MUCIGAI
POEZIE MODERNISTĂ

De Tudor Arghezi

O cercetare a poeziei din prima jumătate a secolului XX evidenţiază noutatea ideilor

şi varietatea formelor pe care le aduce modernismul. În sens larg, acesta include toate
mişcările artistice marcate de o ruptură de traditie. Atitudinea modernă este prin excelenţă
anticlasică, antiacademică si anticonservatoare. Trăsăturile generale ale acestuicurent sunt
abandonarea convenţiilor, interiorizarea discursului liric, orientarea interesului asupra
universului citadin, metafora elaborată, includerea elementelor de estetica a urâtului,
elitismul, ermetismul, înnoirea limbajului şi a elementelor de prozodie.
Tudor Arghezi este unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai modernismului
românesc ce se impune prin promovarea esteticii urâtului care aduce după sine inovarea
întregului imaginar poetic, precum şi a limbajului. "Flori de mucigai", text care deschide
volumul omonim din 1931, ilustreaza concepţia despre artă a scriitorului, evidenţiind faptul
că adevărata poezie trebuie să transfigureze şi registre ale referentului care în mod tradiţional
erau considerate materie apoetică. Apartenenţa la modernism e data de nesupunerea la forma
prozodică tradiţională, de autoreferenţialitate, de evidenţierea esteticii urâtului şi a
categoriilor negative.
Tema poeziei este creaţia, aşadar "Flori de mucigai" este o artă poetică
modernă în care autorul îşi comunica viziunea despre artă, despre condiţia creatorului, esenţa
artei, natura surselor de inspiraţie artistică. Viziunea despre lume vizează faptul că poezia şi
arta în general pot să îşi aproprieze toate formele de limbaj şi implicit pot crea texte în care se
conturează un imaginar artistic neobişnuit care poate şoca cititorul.
Titlul este un oximoron, in care florile sugereaza frumusetea, puritatea,
lumina, iar mucigaiul semnifica uratul, raul, descompunerea si intunericul. Asocierea celor
doua categorii estetice contradictorii, frumosul - reprezentat de floare - si uratul - sugerat
de mucegai - ofera titlului o expresivitate socanta si fascinanta totodata prin efectele estetice.
Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii, senzatiile de aversiune si oroare care
capata valori noi, ele facând parte din existenta umana. Titlul este, in acelasi timp,
reprezentativ pentru inovatia limbajului arghezian numita estetica uratului, o modalitate
artistica intalnita in lirica europeana la Charles Baudelaire, autorul volumului "Florile răului".
 POEZIE MODERNISTĂ

Poezia este structurata in doua secvente lirice inegale, prima ilustrand crezul
artistic arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Prima
secventa sugereaza dorinta devoratoare a artistului de a se exprima, fiind dominat de setea de
comunicare cu lumea. Poetul, intr-o solitudine impusa si lipsindu-i uneltele scrisului, incearca
sa zgarie "cu unghia pe tencuiala / Pe un parete de firida goala, / Pe intuneric" versurile
nascute din nevoia comunicarii. Actul creator însemnă suferinţă şi consum al fiinţei,
recluziune şi trudă.
«Arghezi înseamnă, mi se pare, "cel căruia i s-a luat harul"», afirma Nicolae
Manolescu în "Metamorfozele poeziei", iar această conştiinţă a "puterilor neajutate" de
inspiraţia divină se regăseşte în enumeratia "Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care
au lucrat imprejurul / Lui Luca, lui Marcu si lui loan." Asemenea evangheliştilor, poetul este
un mesager al cuvântului, un ales, lipsit însă de harul lui Dumnezeu, idee care subliniază
orgoliul artistului.
Versurile sunt "stihuri fara an", dincolo de timp, izvorâte din sensibilitatea
artistului: "Stihuri de groapa / De sete de apa / Si de foame de scrum". Metafora "sete de apă"
asociază actul creator cu o necesitate esenţială a existenţei, niciodată potolită definitv.
"Foamea de scrum" sugerează incandescenţa actului creator, combustia interioară a artistului,
urmată de liniştea asociată cu imaginea cenuşii. Acest motiv literar trimite la mitul păsării
Phoenix, forţa creatoare epuizată revenind la viaţă cu fiecare nouă creaţie.
Deşi lipsit de sprijinul Divinităţii, artistul este un ales, deoarece i s-a dat
"unghia îngerească", simbol al talentului, care însă nu este inepuizabil. Versurile "Când mi s-
a tocit unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu mi-a crescut -/ Sau nu o mai am
cunoscut" redau drama artistului prins între dorinţa de a crea şi conştiinţa propriilor limite.
Nicolae Manolescu oferea o interpretare inedită acestor versuri - «"Unghia cerească" a
poetului s-a tocit: adică aspiraţiile nepământeşti . Poetul nu se mai bizuie pe ajutorul nici unei
puteri dina fară, căci el nu mai este evanghelistul purtător al unui sfânt mesaj. Ceea ce scrie
îşi datorează lui însusi, muncii sale; îngerul, care credea că vorbeşte prin el, a fost răstignit.»
Ultima secventa aminteşte de lirica simbolistă prin atmosfera sumbră - e
"intuneric", iar ploaia se aude "departe afara". Scrierea cu "unghiile de la mâna stângă"
aminteşte de pactul faustic, in opozitie totala cu puterea divina a creatiei. Poetul trăieşte
sentimentul de alienare de propria condiţie, dar actul creator este mai mult decât o menire,
este o necesitate care îi conduce existenţa. Verbul "m-am silit" sugerează efortul artistului,
care luptă cu propriile limite.
 POEZIE MODERNISTĂ

Limbajul poetic este caracterizat prin folosirea cuvintelor care şocheaza prin
expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. Cuvantul "mucigai"
este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul profund al degradarii morale, al
descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om, deoarece el insoteste cuvantul
"flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori
arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelisti - Luca, Marcu, loan - pentru a sugera atemporalitatea actului creator.
Consider că prin cu opera lui Tudor Arghezi tema creaţiei a primit o nouă
dimensiune, iar viziunea despre lume revelată în "Flori de mucigai" accentuează îmbinarea
dintre frumuseţe şi degradare din care rezultă arta, precum şi cea de binecuvântare şi blestem
care definesc artistul. Pe de o parte, "stihurile" se nasc în mediul obscur al întunericului şi al
singurătăţii, dar trec dincolo de timp şi "adapă" permamenta sete de frumos a omenirii. Pe de
alta parte, regăsim aceeaşi imagine din "Testament", a artistului orgolios, conştient de
valoarea operei sale, care de această dată nu mai este o "treaptă" în evoluţia omenirii, ci o
comunicare a Absolutului transcendent, în absenţa sprijinului divin. Aşadar, creaţia înseamnă
trudă, talent, clauzură şi, în cele din urmă, frumuseţe.