ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

ENIGMA OTILIEI
ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

De George Călinescu

Publicat in 1938, Enigma Otiliei este considerat o ilustrare a teoriilor expuse de

criticul si teoreticianul G. Calinescu. Roman realist-balzacian, doric, obiectiv, de atmosfera,
de dragoste, social, bildungsroman, acesta aduce in fata cititorului o lume unica si
memorabila. Naratiunea este obiectiva, heterodiegetica, urmareste cronologia evenimentelor,
intriga este bine inchegata, incipitul este simetric cu finalul, naratorul este omniscient,
ubicuu, creditabil. [Pompiliu Constantinescu vede în acest roman un triumf al realismului în
formula balzaciană afirmând: „Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciană a faptelor
concrete, a experienţei comune,fixând în nişte cadre sociale o frescă din viaţa burgheziei
bucureştene”. Dimpotrivă, Nicolae Manolescu se plasează pe direcția lecturii critice oferite
de Nicolae Balotă, afirmând că, „la G. Călinescu este un balzacianism fără Balzac”]
Temele centrale ale romanului sunt iubirea și familia, mai precis degradarea relatiilor
intrafamiliale sub presiunea intereselor materiale. La acestea se adauga motive existente si in
proza realist-balzaciana, mostenirea, fata batrana, casatoria, avaritia, paternitatea, evidentiata
de titlul dat initial de G. Calinescu, Parintii Otiliei. Structura este riguroasă, romanul este
împărțit în 20 de capitole, acțiunea fiind redată cronologic prin tehnica înlănțuirii gradate.
Compoziția este dată de două planuri narative egale ca pondere, cel al iubirii dintre Felix și
Otilia și cel al luptei pentru moștenirea lui moș Costache. Un prim conflict derivă din această
luptă, între „clanul Tulea” și moș Costache, altele apărând între Felix și Pascalopol, între
Stănică și Simion, între Aglae și Ana, între Stănică și Olimpia.
Incipitul precizează în manieră realistă coordonatele spatio-temporale în care
debutează acțiunea – Bucuresti, vara anului 1909. Acestea sunt urmate de o descriere
amanunțită a strazii Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu, prin utilizarea tehnicii
restrângerii gradate a cadrului, din perspectiva personajului-reflector, Felix Sima, de
asemenea descris fizic. [În capitolul dedicat acestui roman, Nicolae Manolescu reamintește
rolul acestor descrieri realist balzaciene, „o casă este un document sociologic și moral, o
întreagă întreagă societate poate fi ghicită din consultarea lui”, remarcând de asemenea
„ochiul estetului” prin care sunt realizate acestea.]
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

O primă secvență care surprinde atât imaginea unei familii oarecum bizare, cât și
reîntâlnirea dintre Felix și Otilia este redată în primele pagini. Proaspat absolvent de liceu,
orfan de ambii parinti, fiul doctorului Iosif Sima ajunge în casa unchiului și tutorelui său, care
însă pare să nu îl recunoască, spunând că acolo nu locuiește nimeni. Descumpănit, Felix
crede că a greșit adresa, dar amintirea unei fotografii în care apărea și bătrânul îl determină să
se întoarcă. De această dată intervine Otilia, care îl conduce în salon, unde se aflau Leonida
Pascalopol, Aglae și Simion Tulea, fiica lor, Aurica.
Răutatea Aglaei se manifestă de la început, prin afirmațiile – „nu am știut – faci azil
de orfani”, „o să aibă Otilia cu cine se distra” – cuvinte care îi vizează pe ambii orfani. Felix
remarcă familiaritatea cu care Otilia se așază pe marginea fotoliului lui Pascalopol, modul în
care acesta o „contempla”, precum și „afecțiunea teatrală” cu care bărbatul îi oferă inelul cu
safir. Obosit, el amână descifrarea acestor gesturi, spunându-și că „Otilia îl surprinsese de la
început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, dar simțea că are încredere în
ea”.
Acțiunea prezintă în mod verosimil, realist, familiarizarea nou-venitului cu „mediul
în care căzuse” și cu apropierea tot mai strânsă de Otilia. La cererea Aglaei, încearcă fără
succes să îl ajute pe Titi la matematică și la latină, în același timp rezistând avansurilor
Auricăi. Află că Otilia Mărculescu era fiica vitregă a lui Costache și că acesta ezita să o
adopte de teama Aglaei și din cauza zgârceniei. În schimb, fata se bucura de susținerea lui
Pascalopol, moșierul bogat și generos, pe care Felix este tot mai gelos. În prima zi a vizitei la
moșia din Bărăgan, suferă văzâdu-se înlăturat, dar problemele administrative ale lui
Pascalopol și apoi plecarea acestuia la București îi aduc două săptămâni fericite alături de
„Otilia, Tilia, Tili”, care „născocea tot felul de distracții”.
Facultatea îi oferă lui Felix posibilitatea de afirmare, deși pentru a-și cumpăra cele
necesare trebuie să se împrumute de la moș Costache, de fapt din propriii bani. Când îi spune
Otiliei că o iubește și că este gelos pe moșier, ea este de acord să nu se mai vadă cu acesta,
dar apoi tânărul este convins de sinceritatea lui Pascalopol și acesta revine în familie. O
anonimă îl informează pe moș Costache de imoralitatea Otiliei, care pleacă la Paris cu
Pascalopol. În absența ei, Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Georgeta, ajutându-l să
cunoască un alt chip al femininității. După întoarcerea Otiliei, Costache suferă două atacuri
de apoplexie, al doilea din cauza lui Stănică Rațiu, care îi fură banii, iar moartea bătrânului o
obligă pe fată să facă o alegere.
Secvența în care încearcă să îi explice lui Felix motivele deciziei sale este
edificatoare pentru viziunea pe care o are Otilia atât asupra familiei, cât și asupra iubirii. Ea îi
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

oferă o fotografie și îi spune că ar deveni curând o povară pentru el, care își dorește atât de
mult o carieră, deoarece femeile nu trăiesc cu adevărat decât „vreo zece ani, cel mult”. Îi
propune să plece împreună la Paris și să trăiască împreună până la terminarea studiilor lui, dar
lui Felix această soluție i e pare „lipsită de lealitate”. Seara vine în camera lui,, spunându-i că
nu se pot căsători „acum, am zis, dar mai pe urmă, da” și că pot „bărbat și soție și fără
binecuvântarea lui popa Țuică”. Fericit, Felix o sărută și apoi doarme pe fotoliu, iar a doua zi
află că plecase la Paris cu Pascalopol.
Epilogul, plasat după război, îl arată Stanica Ratiu, divortat de Olimpia, căsătorit cu
Georgeta si patronând afaceri suspecte. Felix se casatorise "intr-un chip care se cheama
stralucit", devenise medic renumit si profesor universitar. Intalnit intamplator in tren,
Pascalopol ii spune ca redase libertatea Otiliei, care se afla la Buenos Aires, alaturi de un
conte spaniol. Imaginea pe care o vede Felix intr-o fotografie recenta este cea a unei femei
frumoase, care nu pastreaza nimic din farmecul Otiliei de altadata. Romanul se incheie,
simetric, cu descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu pe care trecerea timpului isi lasase
amprenta. In final rasuna vorbele batranului: "Aici nu sta nimeni".
Personajele sunt construite în manieră realistă, fiind în general dominate de o
trasatura de caracter, intruchipand tipul arivistului si al demagogului - Stanica Ratiu -,
fata batrana – Aurica -, "baba absoluta, fara cusur in rau", - Aglae, senilul Simion, avarul
Costache Giurgiuveanu. Incadrarea intr-o tipologie este insa relevanta doar intr-o anumita
masura, deoarece personajele sunt complexe. Astfel, batranul zgarcit este "salvat" de
dragostea pentru Otilia. Stanica este lipsit de scrupule, dar inteligent si abil. Leonida
Pascalopol, barbatul matur, indragostit ca un Pygmalion de Otilia, se poarta ireprosabil
fata de Felix, dar nu poate ceda in favoarea acestuia. Otilia și Felix sunt personaje
surprinse în proces de maturizare, ceea ce conferă romanului statutul de bildungsroman.
În concluze, atât iubirea dintre Felix și Otilia, cât imaginea societății mic burgheze de
la începutul secolului XX sunt redate în manieră realistă. Familia este una ciudată, dezbinată
de egoism și răutate, de o promiscuitate morală care urâțește totul, dar și de mentalitatea
vremii, conform căreia o femeie singură este o fată bătrână și o relație în afara căsătoriei este
imorală. Decizia Otiliei, dureroasă pentru Felix, este cea corectă, deoarece în absența ei
acesta obține tot ce își dorise în plan profesional, iar în chipul femeii din fotografia lui
Pascalopol vede ”o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta”, care nu are nimic în
comun cu ”fata nebunateca” pe care o iubise.
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

ENIGMA OTILIEI
CARACTERIZARE PERSONAJ

Publicat in 1938, Enigma Otiliei este considerat o ilustrare a teoriilor expuse de

criticul si teoreticianul G. Calinescu. Roman realist-balzacian, doric, obiectiv, de atmosfera,
de dragoste, social, bildungsroman, acesta aduce in fata cititorului o lume unica si
memorabila. Optiunea pentru formula realista este sesizabila atat la nivelul formei, cat si la
nivelul continutului. Naratiunea este obiectiva, heterodiegetica, urmareste cronologia
evenimentelor, intriga este bine inchegata, incipitul este simetric cu finalul, naratorul este
omniscient, ubicuu, creditabil. Pompiliu Constantinescu vede în acest roman un triumf al
realismului în formula balzaciană afirmând: „Autorul a procedat clasic, cu metoda balzaciană
a faptelor concrete, a experienţei comune,fixând în nişte cadre sociale o frescă din viaţa
burgheziei bucureştene”. Dimpotrivă, Nicolae Manolescu se plasează pe direcția lecturii
critice oferite de Nicolae Balotă, afirmând că, „la G. Călinescu este un balzacianism fără
Balzac”
Temele centrale ale romanului sunt iubirea și familia, mai precis degradarea relatiilor
intrafamiliale sub presiunea intereselor materiale. La acestea se adauga motive pe care le
regasim si in proza balzaciana - mostenirea, fata batrana, casatoria, avaritia, paternitatea –
evidentiata de titlul dat initial de G. Calinescu, Parintii Otiliei. Structura este riguroasă,
romanul este împărțit în 20 de capitole, acțiunea fiind redată cronologic prin tehnica
înlănțuirii gradate. Compoziția este dată de două planuri narative egale ca pondere, cel al
iubirii dintre Felix și Otilia și cel al luptei pentru moștenirea lui moș Costache. Un prim
conflict derivă din această luptă, între „clanul Tulea” și moș Costache, altele apărând între
Felix și Pascalopol, între Stănică și Simio, între Aglae și Ana, între Stănică și Olimpia.
In incipit sunt precizate coordonatele spatio-temporale în care debuteaza actiunea –
Bucuresti, vara anului 1909. Acestea sunt urmate de o descriere amanuntita a strazii Antim si
a casei lui Costache Giurgiuveanu, prin utilizarea tehnicii restrângerii gradate a cadrului, din
perspectiva personajului-reflector, Felix Sima, de asemenea descris fizic. În capitolul dedicat
acestui roman, Nicolae Manolescu reamintește rolul acestor descrieri balzaciene, „o casă este
un document sociologic și moral, o întreagă întreagă societate poate fi ghicită din consultarea
lui”, remarcând de asemenea „ochiul estetului” prin care sunt realizate acestea.
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

Otilia este personajul eponim al romanului, numită de autor „eroina mea lirică”,
„tipizarea mea în ipostază feminină”, un personaj complex, „rotund”, reprezentativ pentru
modernitatea romanului. Ea este fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu, studentă la
Conservator, care se autocaracterizează ca fiind „o zăpăcită”, care suferă când este
contrariată”. Relativismul cu care este privită de celelalte personaje îi conferă o imagine
poliedrică, tehnica abordată de autor fiind cea modernă a pluriperspectivismului. Considerata
”o fata fara capatai si fara parinti”, ”o destrabalata” , „o stricată” de Aglae și de Aurica, sau
”o fata delicioasa” de Stănică Rașiu, ramâne pentru mos Costache o "fe-fetita".
Primul portret a tinerei este realizat din perspetiva lui Felix. „Fața maslinie, cu nasul
mic si ochii albastri, arata si mai copilareasca intre multele bucle si gulerul de dantela. Insa
in trupul subtiratec, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea slabiciune supta si
patrata a Aureliei, era o mare libertate de miscari, o stapanire desavarsita de femeie”.
Frumusetea exterioara este intregita de ”stilul perfect”, de gratia si eleganta gesturilor,
elemente de caracterizare indirectă. Imaturitatea fetei se materializează în slăbiciunea fată de
lux – „Ah, și cum aș vrea să am o trăsură luxoasă, cu doi cai frumoși”. Dar acestă dorință de a
fi bogată este justificată de nevoia sa de libertate. „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă” – sunt cuvintele care îi definesc personalitatea.
O primă secvență care surprinde dezimvoltura a Otiliei este redată în primele pagini.
Proaspat absolvent de liceu, orfan de ambii parinti, fiul doctorului Iosif Sima ajunge în casa
unchiului și tutorelui său, care însă pare să nu îl recunoască, spunând că acolo nu locuiește
nimeni. Descumpănit, Felix crede că a greșit adresa, dar amintirea unei fotografii în care
apărea și bătrânul îl determină să se întoarcă. De această dată intervine Otilia, care îl conduce
în salon, unde se aflau Leonida Pascalopol, Aglae și Simion Tulea, fiica lor, Aurica.
Răutatea Aglaei se manifestă de la început, prin afirmațiile – „nu am știut – faci azil
de orfani”, „o să aibă Otilia cu cine se distra” – cuvinte care îi vizează pe ambii orfani. Felix
remarcă familiaritatea cu care Otilia se așază pe marginea fotoliului lui Pascalopol, modul în
care acesta o „contempla”, precum și „afecțiunea teatrală” cu care bărbatul îi oferă inelul cu
safir. Obosit, el amână descifrarea acestor gesturi, spunându-și că „Otilia îl surprinsese de la
început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, dar simțea că are încredere în
ea”.
Acțiunea continuă cu familiarizarea nou-venitului cu „mediul în care căzuse” și cu
apropierea tot mai strânsă de Otilia. La cererea Aglaei, încearcă fără succes să îl ajute pe Titi
la matematică și la latină, în același timp rezistând avansurilor Auricăi. Află că Otilia
Mărculescu era fiica vitregă a lui Costache și că acesta ezita să o adopte de teama Aglaei și
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

din cauza zgârceniei. În schimb, fata se bucura de susținerea lui Pascalopol, moșierul bogat și
generos, pe care Felix este tot mai gelos. În prima zi a vizitei la moșia din Bărăgan, suferă
văzâdu-se înlăturat, dar problemele administrative ale lui Pascalopol și apoi plecare acestuia
la București îi oferă câteva săptămâni fericite alături de „Otilia, Tilia, Tili”, care „născocea
tot felul de distracții”.
Facultatea îi oferă lui Felix posibilitatea de afirmare, deși pentru a-și cumpăra cele
necesare trebuie să se împrumute de la moș Costache, de fapt din propriii bani. Când îi spune
Otiliei că o iubește și că este gelos pe moșier, ea este de acord să nu se mai vadă cu acesta,
dar apoi tânărul este convins de sinceritatea lui Pascalopol și acesta revine în familie. O
anonimă îl informează pe moș Costache de imoralitatea Otiliei, care pleacă la Paris cu
Pascalopol. În absența ei, Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Georgeta, ajutându-l să
cunoască un alt chip al femininității. După întoarcerea Otiliei, Costache suferă două atacuri
de apoplexie, al doilea din cauza lui Stănică Rațiu, care îi fură banii, iar moartea bătrânului o
obligă pe fată să facă o alegere.
Secvența în care încearcă să îi explice lui Felix motivele deciziei sale este
edificatoare pentru dorința sa de libertate. Ea îi oferă o fotografie și îi spune că ar deveni
curând o povară pentru el, care își dorește atât de mult o carieră, deoarece femeile nu trăiesc
cu adevărat decât „vreo zece ani, cel mult”. Îi propune să plece împreună la Paris și să
trăiască împreună până la terminarea studiilor lui, dar lui Felix această soluție i e pare „lipsită
de lealitate”. Seara vine în camera lui,, spunându-i că nu se pot căsători „acum, am zis, dar
mai pe urmă, da” și că pot „bărbat și soție și fără binecuvântarea lui popa Țuică”. Fericit,
Felix o sărută și apoi doarme pe fotoliu, iar a doua zi află că plecase la Paris cu Pascalopol.
Epilogul, plasat după război, îl arată Stanica Ratiu, divortat de Olimpia, căsătorit cu
Georgeta si patronând afaceri suspecte. Felix se casatorise "intr-un chip care se cheama
stralucit", devenise medic renumit si profesor universitar. Intalnit intamplator in tren,
Pascalopol ii spune ca redase libertatea Otiliei, care se afla la Buenos Aires, alaturi de un
conte spaniol. Imaginea pe care o vede Felix intr-o fotografie recenta este cea a unei femei
frumoase, care nu pastreaza nimic din farmecul Otiliei de altadata. Romanul se incheie,
simetric, cu descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu pe care trecerea timpului isi lasase
amprenta. In final rasuna vorbele batranului: "Aici nu sta nimeni".
Consider ca in "Enigma Otiliei" gasim o ilustrare plina de viata a conditiei femeii de
la inceputul secolului XX, surprinzand in acelasi timp misterul etern feminin. Otilia este
intruchiparea idealului feminin. Cum era greu de imaginat o cariera si o viata independenta,
ea trebuie sa isi lege viata de barbatul mai in varsta, care o intelegea, o iubea si era capabil sa
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

ii ofere orice si-ar fi dorit.Dovada a faptului ca luase o hotarare intemeiata este fotografia in
care Felix o recunoaste cu greu. El vede ”o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta”.
Femeia frumoasa nu avea nimic comun cu ”fata nebunateca” pe care o iubise. Cuvintele lui
Leonida Pascalopol, "pentru mine ea ramane o enigma”, scot însă persoanjul din contextul
epocii, transformand-l intr-un model al misterului feminin. În Otilia Marculescu gasim așadar
in egala masura o tanara de la inceputul secolului al XX-lea si femeia dintotdeauna,
enigmatica si atragatoare.
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

ENIGMA OTILIEI
RELAȚIA DNTRE PERSONAJE

Publicat in 1938, Enigma Otiliei este considerat o ilustrare a teoriilor expuse de

criticul si teoreticianul G. Calinescu. Roman realist-balzacian, doric, obiectiv, de atmosfera,
de dragoste, social, bildungsroman, acesta aduce in fata cititorului o lume unica si
memorabila. Optiunea pentru formula realista este sesizabila atat la nivelul formei, cat si la
nivelul continutului. Naratiunea este obiectiva, heterodiegetica, urmareste cronologia
evenimentelor, intriga este bine inchegata, incipitul este simetric cu finalul, naratorul este
omniscient, ubicuu, creditabil. Pompiliu Constantinescu vede în acest roman un triumf al
realismului în formula balzaciană afirmând: „Autorul a procedat clasic, cu metoda
balzaciană a faptelor concrete, a experienţei comune,fixând în nişte cadre sociale o frescă
din viaţa burgheziei bucureştene”. Dimpotrivă, Nicolae Manolescu se plasează pe direcția
lecturii critice oferite de Nicolae Balotă, afirmând că, „la G. Călinescu este un balzacianism
fără Balzac”
Un element de conținut care contribuie la prezentarea relației dintre personajele
centrale ale romanului, Felix Sima și Otilia Marculescu, o reprezintă tematica acestuia, la
care se adaugă compoziția romanului. Temele centrale ale romanului sunt iubirea și familia,
mai precis degradarea relatiilor intrafamiliale sub presiunea intereselor materiale, iar
compoziția este dată de două planuri narative egale ca pondere, cel al luptei pentru
moștenirea lui moș Costache și cel al iubirii dintre tinerii orfani. Deși cei doi nu acționează în
niciun fel pentru a obține averea bătrânului, intrigile familiei Tulea și zgârcenia acestuia le
influențează relația.
Otilia este personajul eponim al romanului, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu,
studentă la Conservator, care se autocaracterizează ca fiind „o zăpăcită”, care suferă „când
este contrariată”. Primul portret a tinerei este realizat din perspetiva lui Felix. „Fața maslinie,
cu nasul mic si ochii albastri, arata si mai copilareasca intre multele bucle si gulerul de
dantela. Insa in trupul subtiratec [...] era o mare libertate de miscari, o stapanire desavarsita
de femeie”. Frumusetea exterioara este intregita de ”stilul perfect”, de gratia si eleganta
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

gesturilor. Considerata ”o fata fara căpătâi și fără părinți”, ”o destrabălată” , „o stricată” de

Aglae și de Aurica, sau ”o fată delicioasă” de Stănică Rațiu, ramâne pentru mos Costache o
"fe-fetiță". Otilia materializează idealul feminin, deși comportamentul ei este adesea unul
derutant pentru tânărul care nu cunoscuse nici căldura unui cămin, nici afecțiunea maternă.
Felix este un tanar de 18 ani, fiul doctorului Iosif Sima, de la Iasi, care murise si il
lasase pe baiat in grija tutorelui Costache Giurgiuveanu. Moștenirea pe care o primise îi
asigura veniturile necesare până la absolvirea Facultății de Medicină, tânărul fiind horărât să
își construiască o carieră strălucită în domeniu. Portretul fizic, redat prin caracterizare directă,
ii subliniaza sensibilitatea "fata ii era juvenila si prelunga, aproape feminina", cu "suvite mari
de par ce-i cadeau de sub sapca", obrazul de "culoare maslinie", iar nasul "de o taietura
elinica" ii dadea o "nota voluntara". Imatur și discret, încă din prima zi se simte atras și
tulburat într-un fel nedefinit de Otilia, cea care va continua să îl intrige datorită atitudinilor
sale schimbătoare.
O secvență care marchează începutul relației dintre cele două personaje este cea a
venirii tânărului în casa unchiului său. La început bătrânul pare să nu îl recunoască, dar apoi
intervine Otilia, care îl conduce în salon, unde se aflau Leonida Pascalopol, Aglae, Aurica și
Simion Tulea. Răutatea Aglaei se manifestă de la început, prin afirmațiile – „nu am știut –
faci azil de orfani”, „o să aibă Otilia cu cine se distra” – cuvinte care îi vizează pe ambii
orfani. Felix remarcă familiaritatea cu care Otilia se așază pe marginea fotoliului lui
Pascalopol, modul în care acesta o „contempla”, precum și „afecțiunea teatrală” cu care
bărbatul îi oferă inelul cu safir. Obosit, el amână descifrarea acestor gesturi, spunându-și că
„Otilia îl surprinsese de la început și n-ar fi putut spune ce sentiment nutrea față de dânsa, dar
simțea că are încredere în ea”.
Acțiunea este un element de conținut decisiv în prezentarea relației dintre cei doi.
Felix începe să se familiarizeze cu „mediul în care căzuse” și în același timp se apropie tot
mai mult de Otilia. La cererea Aglaei, încearcă fără succes să îl ajute pe Titi la matematică și
la latină, în același timp rezistând avansurilor Auricăi. Află că Otilia Mărculescu era fiica
vitregă a lui Costache și că acesta ezita să o adopte de teama Aglaei și din cauza zgârceniei.
În schimb, fata se bucura de susținerea lui Pascalopol, moșierul bogat și generos, pe care
Felix este tot mai gelos. În prima zi a vizitei la moșia din Bărăgan, suferă văzâdu-se înlăturat,
dar problemele administrative ale lui Pascalopol și apoi plecare acestuia la București îi oferă
câteva săptămâni fericite alături de „Otilia, Tilia, Tili”, care „născocea tot felul de distracții”.
Facultatea îi oferă lui Felix posibilitatea de afirmare, deși pentru a-și cumpăra cele
necesare trebuie să se împrumute de la moș Costache, de fapt din propriii bani. Când îi spune
 ROMAN BALZACIAN, OBIECTIV, REALIST ȘI MODERN

Otiliei că o iubește și că este gelos pe moșier, ea este de acord să nu se mai vadă cu acesta,
dar apoi tânărul este convins de sinceritatea lui Pascalopol și acesta revine în familie. O
anonimă îl informează pe moș Costache de imoralitatea fetei, care pleacă la Paris cu
Pascalopol. În absența ei, Stănică îi face cunoștință lui Felix cu Georgeta, ajutându-l să
cunoască un alt chip al femininității. După întoarcerea Otiliei, Costache suferă două atacuri
de apoplexie, al doilea din cauza lui Stănică Rațiu, care îi fură banii, iar moartea bătrânului o
obligă pe fată să facă o alegere.
Secvența în care fata înceacrcă să își motiveze în fața lui Felix decizia este relevantă
pentru evoluția relației dintre cele două personaje. Ea îi oferă o fotografie și îi spune că ar
deveni curând o povară pentru el, care își dorește atât de mult o carieră, deoarece femeile nu
trăiesc cu adevărat decât „vreo zece ani, cel mult”. Îi propune să plece împreună la Paris și să
trăiască împreună până la terminarea studiilor lui, dar lui Felix această soluție i e pare „lipsită
de lealitate”. Seara vine în camera lui, spunându-i că nu se pot căsători „acum”, dar „mai pe
urmă, da” și că pot fi „bărbat și soție și fără binecuvântarea lui popa Țuică”. Fericit, Felix o
sărută și apoi doarme pe fotoliu, iar a doua zi află că plecase la Paris cu Pascalopol.
Epilogul, plasat după război, îl arată Stanica Ratiu, divortat de Olimpia, căsătorit cu
Georgeta si patronând afaceri suspecte. Felix se casatorise "intr-un chip care se cheama
stralucit", devenise medic renumit si profesor universitar. Pascalopol, pe care îl întâlnește
întâmplător în tren, ii spune ca redase libertatea Otiliei, care se afla la Buenos Aires, alaturi
de un conte spaniol. Imaginea pe care o vede Felix intr-o fotografie recenta este cea a unei
femei frumoase, care nu pastreaza nimic din farmecul Otiliei de altadata. Romanul se incheie,
simetric, cu descrierea casei lui Costache Giurgiuveanu pe care trecerea timpului isi lasase
amprenta. In final rasuna vorbele batranului, "Aici nu sta nimeni".
În concluzei, relația dintre Felix și Otilia a fost în permanență influențată de lumea
care îi înconjura, iar alegerea fetei este una justificată. Este vorba despre o familia ciudată,
dezbinată de egoism și răutate, de o promiscuitate morală care urâțește totul, dar și de
mentalitatea începutului de secol, conform căreia o femeie singură este o fată bătrână și o
relație în afara căsătoriei este imorală. Decizia Otiliei, dureroasă pentru Felix, este cea
corectă, deoarece în absența ei acesta obține tot ce își dorise în plan profesional, iar în chipul
femeii din fotografia lui Pascalopol vede ”o doamna foarte picanta, gen actrita intretinuta”,
care nu are nimic în comun cu ”fata nebunateca” pe care o iubise.