ENIGMA OTILIEI

GEORGE CĂLINESCU

“Enigma Otiliei” este un roman obiectiv, deoarece faptele sunt prezentate

cronologic în cauzalitatea lor. narațiunea este liniară naratorul, este omniscient și
omnipresent.
Este un roman realist de inspirație citadină, deoarece aspectul de frescă
social a lumii burgheze de la începutul secolului al XIX.-lea este combinat cu
acela de cronică familie.
Apare în 1938, inspirat din biografia, care se regăsește în personajul Felix,
dar și din atmosfera bucureșteană a începutului de secol XX., reconstituită, ca
într-un mosaic, din scene de epocă, moravuri, modele ale timpului.
Este un roman balzacian construit după tehnica “romanului total”,
Călinescu preluând numeroase aspecte din romanul balzacian și este al doilea
roman a lui G. Călinescu, după „Cartea nunții”(1933).
Editorul este cel care schimbă titlul cărții din „Părinții Otiliei” în
„Enigma Otiliei”, titlul final semnificând povestea de dragoste dintre Felix și
Otilia, ceea ce rămâne o enigmă pentru Felix. „Nu mai Otilia era o inimă ci și
destinul însuși” (Felix).
Tema reprezintă zugrăvirea vieții burgheziei bucureștene de la începutul
secolului al XX.-lea. Romanul își desfășoară liniile pe două coordonate. Una
urmărește procesul ascensiunii unei noi clase aflată în avânt social gata să
profite de orice moment avantajos, ceea ce include teme cu un contur social:
moștenirea, familia burgheză, parvenirea. Cealaltă dezvăluie povestea
sentimentală dintre Felis și Otilia, ceea ce include teme cu un contur afectiv:
iubirea, prietenia, cuplul.
Incipitul precizează timpul și spațiul acțiunii(str. Antim-București), acesta
subliniând că romanul debutează balzacian. Acțiunea începe în 1909 iulie, cânnd
tânărul Felix Sima vine în București să urmeze Medicina, Costache
Giurgiuveanu devenindu-i tutore. Există o simetrie între incipit și final, când
Felix revine în același loc, reamintinduș-i de scena întâmpinării, de către unchiul
său. „Felix într-o duminică trece pe strada Antim amintindu-și în fața casei acum
nelocuite de replica: Aici nu stă nimeni!”.
Romanul are o structură lineară, cele 20 de capitole cuprizând evenimente
prezentate cronologic, care încep „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” și
se termină după încheierea păcii, după Primul Război Mondial, la care aflăm că
Felix participă ca medic.
Cele două planuri ale romanului sunt alcătuite mai degrabă din scene de
viață și relații, prezentând istoria unei moșteniri și o poveste de iubire,
protagoniștii având ca spațiu al acțiunii, mai ales, casa lui Costache
Giurgiuveanu.
Conflictul este pe deoparte exterior, determinat de relațiile încordate
dintre clanul Tulea și Costache Giurgiuveanu, iar pe de altă parte interior,
prezent sub forma dilemelor Otiliei, care oscilează tacit între un viitor nesigur
alături de Felix (căruia îi mărturisește vag iubirea), și protecția generoasă a
moșierului Pascalopol.
Prima scenă semnificativă este aceea, când într-o seară, la începutul lui
iulie 1909, Felix Sima, întors de la liceul internat din Iași, ajunge în București în
casa unchiului său Costache Giurgiuveanu, devenit tutorele său imediat după ce
a rămas orfan de ambii părinți, unde este întâmpinat ciudat de acesta, spunându-i
că nu locuiește nimeni acolo. Nedumerit de cele întâmplate, Felix caută din nou
casa unchiului, într-un final fiind nevoit să revină la aceeași ușă. Spre norocul
lui, de astă dată este întâmpinat de verișoara lui, Otilia, o tânără de aceeași
vârstă cu el, care îl primește cu multă căldură, conducându-l pe băiat într-o
cameră unde ceilalți invitați jucau cărți. În sufrageria plină de lume Felix îi
cunoaște pe Pascalopol, un moșier bogat, prieten de familie cu Giurgiuveanu, pe
Aglae Tulea, sora lui Moș Costache, Simion Tulea, soțul Aglaei, pe Aurica și
Titi Tulea, doi din cei trei copii ai soților Tulea.
Felix investighează trecutul lui Otilia și descoperă asemănări între viața ei
și a sa. Felix se simte tot mai atras de Otilia, în timp ce rivalitatea sa cu
Pascalopol crește. La începutul lunii august, fiica cea mare Aglaei, Olimpia, se
întoarce acasă cu Stănică și copilul lor, pentru a încerca să îl convingă pe Simion
să le dea o casă pe numele lor, dar Simion refuză să o recunoască și să îi ofere
sprijin financiar.
A doua scenă semnificativă este aceea, când Felix și Otilia fiind invitați la
moșia lui Pascalopol din Bărăgan, între Călărași Fetești, Felix observă un rafinat
gust în decorațiunile casei, aceleași ca și în casa de la București, însă de data
asta în stil rustic. Felix se arată mai puțin înverșunat din cauza faptului că Otilia
nu ar trebui să se poarte așa familiar cu un bărbat mai în vârstă ca ea și cu timpul
moșierul îi devine simpatic; în toată această perioadă, tinerii învață să
călărească, se urcă pe căpițele de fân și stau mult de vorbă, petrecând o vacanță
deosebită de două săptămâni, îndrăgostindu-se unul de celălalt.
Din cauza unor conflicte, Otilia îi cere lui Costache ca familia Tulea să nu
mai vină în casa lor. Stănică Rațiu plătește un medic, care să-i spună lui Moș
Costache că este grav bolnav. Între timp, Felix își dă seama că o iubește pe
Otilia, iar după un timp îi mărturisește dragostea și Otilia îi spune că ea îl
iubește, dar trebuie să aibă răbdare. Felix este gelos din cauza relației dintre
Pascalopol și Otilia. Otilia și Pascalopol se duc la moșia acestuia, iar în timpul
acesta Stănică Rațiu îl prezintă lui Felix o fată cu moravuri ușoare, Georgeta,
pentru a-l îndepărta pe tânăr de Otilia. Într-o zi foarte călduroasă, după vacanța
lui Pascalopol și Otilia în Paris, Moș Costache leșină. Aglae și Stănică fac tot
ceea ce pot pentru a-l aduce într-o stare gravă pe acesta. Stănică realizează că în
casa aceea sunt ascunși banii bătrânului. Când află că banii sunt ascunși sub
saltea, o trimite cumva pe Otilia afară din camera bătrânului și îi ia banii.
Într-un, final Moș Costache moare, proprietățile lui trec în posesia Aglaei, iar
Stănică rămâne cu banii furați, divorțează de Olimpia și se căsătorește cu
Georgeta. Otilia se căsătorește cu Pascalopol, iar după divorț optează pentru o
căsătorie în Buenos Aires. Felix se căsătorește și devine un doctor renumit.
George Călinescu pornește de la caractere clasice, cum ar fi avarul,
gelosul, care datorită realismului primesc o dimensiune socială. Tendința
autorului este de a crea o adevărată comedie umană, în care apar tipologii
diferite.
Moș Costache este tipul avarului, care descinde din categoria zgârciților,
bogat ilustrată în literatura universală. Toate acțiunile personajuluo sunt
subordonate ideii de a tezauriza averea. Preocuparea de a nu fi furat și gândul de
a-și spori banii în afaceri, devine pentru el o obsesie. Manifestările lui sunt
contradictorii, o iubește pe Otilia, dar întârzie să-l acorde ce li s-ar cuveni
conform testamentului. El trăiește drama bătrâneții, a bărbatului solitar și
neajutorat, care-și face din averea personală un zid de apărare, atât în fața lumii,
cât și a morții. Modalitățile de individualizare al eroului sunt specifice
clasicismului: „fața aproape spână”; „buzele întoarse în afară și galbene”;
„glasul răgușit”. Pentru Otilia, el este un om bun, dar cam avar, Pascalopol îl
consideră un bun amic, iar Aglae, un avar neputincios și nerecunoscător.
Otilia este tipul femeii cochete, răsfățate, care nu are o structură
complexă, gesturile sale fiind specifice unei copile. Este o exuberantă și se
comportă copilărește, astfel stârnește admirația tuturor. Este o fire enigmatică,
spontană, stăpânită de porniri contradictorii. Oscilează între dorința satisfacerii,
nevoii de lux și bunăstarea și dragostea pentru Felix, care nu-l poate oferi, decât
o iubire sinceră. Otilia este imprevizibilă se autocaracterizează: „sunt foarte
capricioasă, vreau să fiu liberă, mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată,
sunt o zăpăcită”. Portretul ei este alcătuit prin tehnica oglinzilor, astfel pentru
Moș Costache este o fe-fetiță cuminte și iubitoare; pentru Felix este o fată
exuberantă, admirabilă; pentru Pascalopol este o femeie capricioasă; pentru
Aglae este o dezmățată, o stricată și pentru Stănică că este o fată deșteaptă.
Otilia este un personaj tridimensional, care nu poate fi încadrat în vreo tipologie,
pentru că în ființa ei se asimilează ingenuitatea și maturitatea, pragmatismul și
naivitatea, frivolitatea și înțelepciunea.
„Enigma Otiliei” este un roman realist, obiectiv, un roman interbelic, care
păstrează și din canoanele clasicismului, narațiunea este la persoana a III-a,
nararea se face uneori și de poziția personajului Felix, care este și actor și
narator. Personajele sunt realizate pe baza unor trăsături dominante de caracter,
iar conflictul este mai ales de natură exterioară.