„Enigma Otiliei”

de George Călinescu

Ca teoretician al romanului românesc, George Călinescu respinge proustianul și pledează

pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian. Publicat în 1938, romanul „Enigma
Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre cele patru romane scrise de
George Călinescu.

Opera literară “Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman realist de tip balzacian, un
roman de observație socială și problematică morală. O primă trăsătură pentru încadrarea romanului
în realism este construirea unui univers ficțional ce reușește să creeze iluzia vieții, prezentând în
mod veridic imaginea societății românești bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Societatea românească de la începutul secolului al XX-lea este prezentată detaliat, urmărindu-se
mediul familial, universitar, al restaurantelor, al cinematografelor și al plimbărilor cu trăsura,
arhitectura specifică „Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu avea cat superior”,
ferestrele „de la o înălțime absurdă” și preocupările oamenilor: căsătorie, cariera, ,îmbogățirea prin
orice mijloace. Astfel, societatea pe care autorul o descrie are ca obiectiv principal obținerea banilor,
majoritatea personajelor urmărind obținerea moșteniri substanțiale a bătrânului Costache
Giurgiuveanu. În această lume pătrunde și Felix Sima, un tânăr care înainte de a-și face o carieră,
trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. O altă trăsătură realistă ce se reflectă în romanul
„Enigma Otiliei” este caracterul tipologic al personajelor. Sunt conturate personaje tipice,
reprezentative pentru o categorie morală sau socială. Costache Giurgiuveanu întruchipează tipul
avarului umanizat de sentimentele lui pentru Otilia, Otilia ilustrează enigmaticul, eternul feminin,
Agale Tulea- „baba absolută fără cusur în rău”, Stănică Rațiu este tipul arivistului, parvenitului,
demagogului, Simion Tulea întruchipează omul senil „ Lui Isus lumea îi dădea să bea oțet. Cu asta mă
hrănesc eu de când au apărut semnele’, Aurica Tulea- tipul fetei bătrâne, iar Leonida Pascalopol- tipul
moșierului de viață nobilă. Titi reprezintă tipul debilului mintal, lucru reieșit din principalele sale
preocupări, acestea fiind copiatul a diferite texte și legănatul „M-am plictisit, mă duc mai bine să mă
legăn”. Alte tipologii întâlnite sunt cea a ambițiosului, înfățișată prin Felix, adolescentul orfan, capabil
de a iubi, hotărât să își facă o carieră în medicină „Am de gând să mă specializez, să devin un nume”.

Prin tema, romanul este balzacian și citadin (aspect al modernismului lovinescian). Tema
centrală a romanului este moștenirea (istoria moștenirii lui Moș Costache Giurgiuveanu) care se
îmbină cu alte teme precum parvenirea, paternitatea și iubirea. În roman este dezvoltată o tema de
factură balzaciană, și anume cea a familiei din societatea burgheză bucureșteană de la începutul
secolului al XX-lea în care pozițiile sociale se stabileau în funcție de avere. O scena semnificativă în
acest sens este surprinsă în primul capitol și prezintă venirea tânărului Felix în casa Giurgiuveanu
și contactul cu cele doua familii. Pătruns în locuință, Felix îl cunoaște pe unchiul său, un omuleț
straniu care se teme de străini, pe verișoara Otilia și asistă la o scena de familie: jocul de table. Acolo
este prezent și Pascalopol, un moșier în vârstă și bogat, prieten cu Giurgiuveanu, dar care o iubește
pe Otilia, atât patern cât și viril. Atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în care pătrunde tânărul
prefigurează cele doua planuri narative și conflictul principal. Replica Aglaei „N-am știut că faci azil
de orfani” anticipează conflictul succesoral și exprimă teama femeii de a pierde averea bătrânului în
favoarea celor doi tineri, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează atașamentul lui Felix. O altă
secvență ce susține tema este cea în care familia Tulea se instalează în casa lui Moș Costache sub
pretextul îngrijirii bătrânului atunci când află ca bătrânul a suferit un atac de cord. Toți membrii
clanului asediază casa bătrânului, Aglae fiind preocupată exclusiv de bunurile fratelui ei „Treceți
dincolo, să nu fure vreunul ceva!, Nimic nu se mișcă aici în casă și nimeni nu se atinge de nimic”.
Paradoxal, cei care atentează la bunurile lui Costache sunt tocmai membrii clanului Tulea: Stănică
verifică dulapurile, mănâncă din delicatesele găsite și desface vinurile bătrânului, gesturile sale
anticipând într-un fel deznodământul. Mai mult, indiferența manifestată față de suferința bătrânului
accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce găsiră ca niște
musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache”.

Incipitul, construit într-o manieră realistă, este un prim element de structură relevant
pentru temele romanului şi pentru viziunea autorului despre lume. Primele fraze ale romanului,
prin indicii spațiali și temporali, configurează un topos real, veridic: „Într-o seara de la începutul lui
iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece.”, „Intra pe strada Antim”. Intrarea în universul romanului
se realizează prin mișcări succesive, care surprind un spațiu și un orizont existențial tot mai îngust.
Strada Antim este descrisă minuțios, prin detalierea aspectului caselor în care naratorul surprinde un
efort de a lăsa impresia de eleganța și bun gust “o caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul
casei lui Costache Giurgiuveanu e prezentat în detalii semnificative, sugerând lipsa calității
materialelor şi a gustului estetic. Aspectul neîngrijit şi degradat al clădirii, amestecul de stiluri,
trădează snobismul şi zgârcenia proprietarului, caracterul mimetic al acestuia, specific parveniților,
dorința sa de a imita forme arhitecturale clasice, fără a avea însă nivelul cultural necesar. Casa se
remarcă prin imitații ieftine, intenția de a impresiona prin grandoare, vechimea și starea dezolantă a
clădirii.

Acțiunea romanului este un alt element de structură semnificativ pentru temele și viziunea
realistă despre lume. Acesta este construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul
lui Felix Sima și altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea averii lui Costache Giurgiuveanu.
Bătrânul avar, fratele Aglaei Tulea, și-a sporit averea investind zestrea mamei Otiliei. Aglae vede însă
în fată o posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută
pe numele lui Giurgiuveanu, caută din tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o
aluzie bătrânului. În momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe casă,
ca nu cumva Otilia să înstrăineze din lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea Otiliei
față de Pascalopol, Stanică Rațiu își pune în aplicare planul de a rămâne singur cu bătrânul după ce,
cu câteva zile înainte, îl spionase să vadă unde își ascunde banii. În acest context, Stănică reușește să
ia banii acestuia și să îi provoace moartea. Celălalt plan urmărește destinul lui Felix Sima, mai ales
iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea absolută, Felix își dorește să fie alături
de ea. Fire capricioasă, fata pare a fi atrasă atât de tânărul student, cât și de maturul Pascalopol.
Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima clipă și tânărul va fi surprins ori de câte ori fata
îl va prefera pe moșier, în defavoarea sa. Felix se va dedica studiului, va deveni un medic celebru și va
intra prin intermediul soției sale într-un cerc influent. Reacția acestuia la vederea fotografiei Otiliei,
pe care nu o recunoaște inițial, demonstrează conștientizarea de către Felix a faptului ca aceasta a
avut dreptate spunându-i „noi nu trăim decât 5-6 ani”.

„Enigma Otiliei” este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție şi
inovație, o veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice. Este un roman de
profundă critică socială, de “sângeroasă executie” a familiei burgheze într-o perspectiva mult mai
amplă de natură universală. Lumea banului apare exagerand monstruos viciile umanitatii. Desi
scriitorul insusi considera ca “Enigma Otiliei” este un roman realist balzacian, el este vazut astăzi ca
replica polemică la formula balzaciană, adică un “balzacianism fara Balzac” (N. Manolescu) sau un
roman “comic și satiric” (I. Negoitescu).