Enigma Otiliei – Particularități ale textului

narativ
Romanul Enigma Otiliei, scris de George Călinescu și publicat în anul 1938, este al doilea roman
dintre cele patru romane interbelice ale autorului. Ca teoretician, acesta respinge proustianul și
pledează pentru realismul clasic, ilustrat prin romanul de tip balzacian.

Universul operei, ce reușește să creeze cu fidelitate iluzia vieții, reprezintă o marcă

specifică realismului. Romanul surprinde societatea românească la începutul secolului XX.
Aceasta este prezentată detaliat, mediul familial și universitar,  restaurantele, cinematografele,
plimbările cu trăsura, arhitectura specifică: „Nicio casă nu era prea înaltă și aproape niciuna nu
avea cat superior”, respectiv ferestrele „de la o înălțime absurdă” sunt redate cu o acuratețe
unică, iar preocupările oamenilor: căsătorie, carieră, îmbogățirea prin orice mijloace construiesc
imaginea verosimilă a unei societăți în care obiectivele principale sunt obținerea banilor și
îmbunătățirea statutului social. În această lume, Felix Sima trăiește experiența iubirii și a
relațiilor de familie înaintea carierei.

Personajele, în manieră specific realistă, reprezintă tipologii umane, fiecare fiind

reprezentativ pentru o trăsătură morală sau socială. Astfel, Costache Giurguveanu reprezintă
avarul umanizat de sentimentele sale față de Otilia, iar aceasta reprezintă enigmaticul, misterul
eternului feminin. Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, alături de Stănică Rațiu
care întruchipează arivistul, demagogul și parvenitul. Simion și Aurica Tulea reprezintă omul
senil, respectiv fata bătrână, pe când Titi este simbolul tânărului cu grave probleme mintale
(preocupările sale fiind copiatul textelor și legănatul), iar tipologia ambițiosului, a adolescentului
orfan, capabil de a iubi și hotărât să își facă o carieră „Am de gând să mă specializez, să devin un
nume” este reprezentată de Felix.

Tema centrală a operei este moștenirea, dar aceasta se îmbină și cu alte teme precum
parvenirea, paternitatea și iubirea. Opera, urmărind istoria moștenirii lui Costache
Giurgiuveanu, dezvoltă o temă de factură balzaciană, cea a familiei dintr-o societate burgheză, în
care pozițiile sociale se stabileau după avere.

O primă secvență relevantă pentru aceasta o reprezintă venirea lui Felix în casa
Giurgiuveanu și contactul cu cele două familii. El  asistă la jocul de table, o scenă de familie,
după ce își cunoaște unchiul și pe verișoara sa, Otilia. Prezența lui Pascalopol, moșier înaintat în
vârstă și bogat, ce o iubește pe Otilia atât patern, cât și viril, alături de Aglae, ce remarcă în mod
caustic faptul că „N-am știu că faci azil de orfani”, datorită faptului că se teme de pierderea
averii în favoarea celor doi tineri, încadrează acțiunea într-o atmosferă neprimitoare ce
prefigurează atât două planuri narative, cât și conflictul principal.

O altă scenă semnificativă pentru tema romanului este instalarea familiei Tulea în casa lui
Moș Costache, sub pretextul îngrijirii bătrânului, atunci când află că acesta a suferit un
atac de cord. Aglae se remarcă, fiind preocupată exclusiv de siguranța bunurilor materiale ale
bătrânului „Treceți toți dincolo, să nu fure vreunul ceva!”. În mod paradoxal, cei care atentează
la bunurile lui Costache sunt chiar membrii clanului Tulea: Stănică desface vinurile, mănâncă
delicatesele și verifică dulapurile. Indiferența manifestată față de suferința bătrânului
accentuează materialismul dus la extrem al personajelor „Toți se așezară pe ce găsiră ca niște
musafiri, uitând aproape de tot de Moș Costache.”

Incipitul reprezintă un element unic al operei ce construiește un cadru verosimil pentru

desfășurarea acțiunii. Prin indicii spațio-temporali se configurează un topos real, veridic: „Într-o
seară de la începutul lui Iuli 1909, cu puțin înainte de orele zece”, respectiv „Intra pe strada
Antim”. Intrarea în universul operei se face concentric, prin mișcări succesive, surprinzând un
spațiu și un orizont existențial tot mai îngust. Strada Antim este descrisă minuțios, prin detalierea
aspectului caselor, naratorul surprinzând un efort de a lăsa impresia de eleganță și bun gust: „o
caricatură în moloz a unei străzi italice”. Exteriorul casei lui Costache Giurgiuveanu, prezentat în
detalii semnificative, sugerând lipsa calității materialelor și a gustului estetic, respectiv aspectul
neîngrijit și degradat al clădirii, precum și amestecul haotic de stiluri trădează snobismul și
zgârcenia proprietarului.

Acțiunea este construită pe două planuri narative: unul care urmărește destinul lui Felix Sima și
altul ce se centrează pe lupta pentru moștenirea lui Costache Giurgiuveanu. Aglae vede în Otilia
o posibilă rivală în lupta pentru obținerea averii fratelui ei și, pentru că fata nu fusese trecută pe
numele lui Giurgiuveanu, caută cu tot dinadinsul să o îndepărteze, strecurându-i adesea câte o
aluzie bătrânului. În momentul în care Costache suferă atacul, clanul Tulea pune stăpânire pe
casă, ca nu cumva Otilia să înstrăineze lucruri sau să îi subtilizeze banii. Profitând de slăbiciunea
Otiliei față de Pascalopol, Stănică Rațiu își pune în aplicare planul de a rămâne singur cu
bătrânul după ce, cu câteva zile înainte, îl spionase ca să vadă unde își ascunse banii. În acest
context, Stănică fură banii, fapt ce determină moartea lui Costache. Celălalt plan urmărește
destinul lui Felix Sima, mai ales iubirea acestuia față de Otilia. Văzând în aceasta feminitatea
absolută, Felix își dorește să fie alături de ea, însă ea, fire capricioasă, este atrasă atât de tânărul
student cât și de maturul Pascalopol. Comportamentul fetei îl intrigă pe Felix încă din prima
clipă, acesta fiind surprins mereu când Otilia îl alege pe moșier. Protagonistul se dedică, ulterior,
studiului, devenind un medic celebru și intră, prin intermediul soției, într-un cerc foarte influent.
Reacția acestuia la vederea fotografiei Otiliei, pe care nu o recunoaște inițial, demonstrează
conștientizarea de către Felix a faptului că aceasta a avut dreptate spunându-i „noi nu trăim decât
5-6 ani”.

Enigma Otiliei  este un roman fundamental al literaturii române, situat între tradiție şi inovație, o
veritabilă sinteză estetică, o izbândă a prozei românești interbelice.  Lumea banului apare
exagerând monstruos viciile umanității. Deși scriitorul însuși considera ca Enigma Otiliei este un
roman realist balzacian, el este văzut astăzi ca replica polemică la formula balzaciană, adică un
“balzacianism fără Balzac” (N. Manolescu).