ENIGMA OTILIEI

G. Călinescu

-caracterizare-

G. Călinescu, prozator și critic literar interbelic, este creatorul romanului de tip balzacian în literatura
română. După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ minor”, G.
Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură
balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.

Aparut in 1938, ,,Enigma Otiliei’’ e o opera realista, de factura balzaciana, caruia George Calinescu ii
atribuie elemente clasice, moderna si sociale, fiind un roman de sinteza estetica si un bildungsroman.

Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în
evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei, ca
potentiali parinti care ii decid destinul intr-un mod sau altul. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost
explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu
absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma. ” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui
Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi ". Schimbarea titlului deplasează accentul de la un
aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul unei epoci:
„Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10.. .”. Epilogul romanului duce acţiunea până
după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se afirma încă de tânăr.”

Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din Bucureşti;
alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia acestuia, în Bărăgan etc.
Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este un bun prilej pentru scriitor de a
critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar" al străzii bucureştene, o adevărată
„caricatură în moloz a unei străzi italice ".

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache, din
perspectiva lui Felix, în momente diferite şi prin replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.

Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a. Viziunea/
focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin ochii tânărului.

Arta narativă dezvăluie uluitoarea putere a autorului de a crea viață. Autorul omniscient dezvaluie
caractere, sondează psihologii, deplasând accentul de pe evenimentul exterior pe cel interior. Uneori epicul este
substituit de dramatic, cele mai multe personaje ființând la nivelul limbajului. Acesta este încadrat de
neologisme, termeni abstracti și referințe culturale. Pentru portetizarea personajelor autorul alege tehnica
balzaciana a descrierii mediului și a fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Romanul realist
devine o adevărată "comedie umană" plasând în context social personaje tipice.

Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele decenii ale
secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt
moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.

Un element relevant pentru caracterizare îl constituie conflictul întrucât definește atât interesul pentru
averea al familiei Tulea și Rațiu, cât și sentimentele unor personaje, neclare în cazul lui Pascalopol față de Otilia,
dar și iubirea dintre Felix și Otilia. Se dezvăluie conflictul interior al lui Felix care, pe de o parte își dorește o
carieră strălucită de medic. Pe de altă parte este gata să renunțe la tot pentru Otilia, "să fugă și să devină
dansatori în Mexic" .

Planul epic principal urmărește istoria unei moșteniri ce este dinamizată de un conflict economic și de
ordin moral, ilustrând tema parvenirii și a paternității. Membrii familiei Tulea tânjesc după averea lui Moș
Costache, Aglae așteptând chiar decesul fratelui său. Ea este o fire energică, cu o inepuizabilă putere de
manipulare, însă rămâne o mare perdantă, răutatea sa excesivă fiind biruită de inteligența și de lipsa de principii
aliatului său, Stănică. Cel de al doilea plan dezvoltă povestea de dragoste dintre Felix și Otilia si evoluția lui Felix.
Cei doi se află în antiteză cu satiryanul călinescian, un cuplu de nevinovați printre personajele caricaturile.
Urmărindu-le relația, romanul zugrăvește tema erosului juvenil, o poveste de iubire casta, cu toate fluctuațiile
vârstei, cu incertitudini repetate și dovezi de iubire uneori neașteptate. Acesta are în aceeași ordine de idei un
caracter analitic, fiind un roman al educației sentimentale. Relația celor doi stă sub semnul ipoteticului, iar
conflictul central este de ordin psihologic și vizează triumful rațiunii asupra pasiunii. Ambele planuri se
proiectează pe un plan cadru și anume existența burgheziei bucureștene de la începutul secolului 20.
 Cele 20 de capitole fara titlu se succed cronlogic si ilustreaza principiul simetriei si al circularitatii prin
relatia incipitului cu finalul.

Un alt element relevant este relația incipit-final întrucât conferă simetrie romanului prin descrierea străzii
și a casei lui Moș Costache din perspectiva lui Felix, în momente diferite ale existenței sale (adolescență și 10 ani
mai târziu), ilustrând imaginea unei lumi închise în preocupări care au ca centru de interes banul. Cele două
tablouri care au același decor, casa din strada Antim, evidențiază însăși o tehnică a contrastului (descrierii ample
balzaciene de la început îi corespunde imaginea de final) ele propun un motiv de mare modernitate: cel a lui
"Nimeni". Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurda la început: "Aici nu stă nimeni" are valoare oraculară în
final, rămânând doar casa în ruină. Arta compoziției valorifică și alte tehnici moderne, precum cea a
contrapunctului (decorul citadin este brusc substituit de peisajul vast al Bărăganului), a colajului (juxtapunerea a
planurilor) și a discursului discontinuu din capitolul al 18-lea.

Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este personajul eponim al romanului, complex şi greu
de încadrat într-o tipologie. Otilia este unul dintre cele mai interesante personaje feminine din proza
românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare. Autorul spune despre ea: „Otilia este eroina mea
lirică […], fondul meu de ingenuitate şi copilărie”.

Studentă la Conservator, înzestrată, aşa cum afirmă Pascalopol, cu un „temperament de artistă, care
simte nevoia luxului, a schimbării”, Otilia a crescut în casa lui Costache Giurgiuveanu, dar este indiferentă în ceea
ce priveşte averea acestuia. Deşi iubită de Costache, Felix şi Pascalopol, fata are un statut social precar, trăind
drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu, Otilia va fi alungată din casă de
Aglae, care aştepta momentul acesta de ani buni, şi va accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat mereu
de grijă, căsătorindu-se cu el. Procesul devenirii eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din
perspectiva nemediată a faptelor, a comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului.

Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente contradictorii. Astfel,
fata demonstrează un amestec de inocenţă şi maturitate, de iubire şi raţiune.

Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a contradicţiilor: „Faţa măslinie, cu
nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul
subţiratic... era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie”.

Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce
vreau...” va fi contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.

Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile sunt, de multe
ori, opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu modern ce mai este denumit şi
„pluriperspectivism” sau „tehnica reflectării poliedrice”. Costache Giurgiuveanu o crede încă un copil şi o
numeşte „fe-fetiţa mea”. Aglae o consideră o femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca Otilia merită să
intre într-o casă de corecţie.”. La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o destrăbălată ca Otilia” . Pe
de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă şi talentată: „E o fată admirabilă, o fată
superioară”. Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum
vreau eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia” . Amândoi evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei:
faptul că este „enigmatică”, imprevizibilă: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă” (Felix), „A fost o
fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă” (Pascalopol).

Faptele Otiliei o caracterizează drept altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe Costache că nu
vrea să fie înfiată şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de furia Aglaei; nu vrea să frâneze
cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari (dăruieşte pianul Auricăi).

Caracterul contradictoriu al fetei este evidențiat și prin mijloace de caracterizare indirectă și anume
prezentare a camerei. Descrise într-o maniera balzaciana, printr-o aglomerare de amănunte, camera îi definește
întreaga personalitate. Fotoliile "scunde și mici de pluș maro", alături de mobilierul masiv "ce dădea odaii un aer
bătrânesc, dar elegant" sugerează influență puternică pe care o are Otilia asupra lui Costache. Amestecul de
miros de parfum cu cel de pudră și oglinzile sugerează farmecul degajat și totodată grija față de propria
persoană. Cărțile și partiturile pentru pian evidențiază interesul pentru lectură, simțul estetic și preocupările
mondene. Sertarele deschise din care atârna tot felul de lucruri, rochiile împrăștiate peste tot, flacoanele de
parfum și cutiile de pudră fără capace arată, dincolo de o dezordine tinerească, dinamismul fetei aflate în
continuă mișcare, bucuria ei de a trăi, temperamentul de artistă. Patul acoperit de păpuși arată latura
copilăroasă.

Reprezentativă pentru trăsătura definitorie a personajului este și scena ultimei întâlniri dintre Felix și
Otilia, înaintea plecării ei din țară cu Pascalopol. Este esențială pentru înțelegerea personalității tinerilor și
atitudinii lor față de iubire. Felix este intelectualul ambițios, care nu acceptă ideea de a nu realiza ceva în viață și
pentru care femeia nu reprezintă un sprijin în carieră. Otilia este cocheta care cred că rostul femeii este să placă,
în afară de asta "neputând exista fericire". Otilia concepe iubirea în felul aventurosul artistului, cu dăruire și
libertatea absolută, în timp ce Felix este dispus să aștepte oricât la virtutea a promisiunii că, la un moment dat,
se va căsătorit cu Otilia. Dându-și seama de această diferență, dar și de faptul că ar putea reprezenta o piedică în
calea realizării profesionale a lui Felix, Otilia îl părăsește pe tânăr și alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Testul la care este supus nu este înțeles de tânăr, așa că a doua zi dimineață Felix constată că Otilia a plecat,
peste două săptămâni primind o motivație a gestului printr-o carte poștală: " Cine a fost în stare de atâta
stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor".

Finalul romanului închide evoluția personajului, suprapunand imaginii inițiale o imagine care îl surprinde
profund pe Felix. Motivul fotografiei, ilustrat în secvența întâlnirii lui Felix cu Pascalopol definește continua
devenire a personajului, nerecunoscând-o în imaginea actuală Pe Otilia de altădată: "femeia era frumoasă, cu
linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatica", "un aer de platitudine feminină stingea totul". Întâlnirea din
epilogul romanului în tren, dintre Felix și Pascalopol, pare a certifica ipoteza enunțată de Otilia în incipitul
romanului: "noi fetele trăim cu adevărat vreo cinci-șase ani". Enigma feminității este subliniată atât de Felix
"pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă", cât și de Pascalopol: "a fost o fată delicioasă, dar ciudată,
pentru mine o enigmă". Pascalopol îi dezvăluie lui Felix că i-a redat libertatea Otiliei, iar ea a devenit soția unui
conte exotic.

In concluzie, George Calinscu a innoit structura si limbajul romanului romanesc, preluand si reformuland un model
deja clasicizat. ,,Enigma Otiliei’’ este o opera impecabil construita, un roman auctorial, cu un autor care comenteaza
cu mare volubilitate toate actele eroilor si toate situatiile prin care acestia trec.