GEORGE CĂLINESCU, ENIGMA OTILIEI

-ROMAN INTERBELIC, REALIST DE TIP BALZACIAN-

Perioada interbelică este esenţială în evoluţia literaturii române, fapt evidenţiat atât la
nivelul poeziei, prozei şi dramaturgiei, dar şi al criticii literare. În acest context, Eugen
Lovinescu se distinge prin cea mai reprezentativă direcţie ideologică de după Titu
Maiorescu. El impune, prin activitatea sa la cenaclu şi prin revista „Sburătorul”, dar
mai ales prin lucrările sale de sinteză, o nouă orientare literară susţinând, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, modernismul românesc şi sincronizarea culturii
române cu cea occidentală. E. Lovinescu foloseşte ca punct de plecare teoriile
sociologului francez Gabriel Tarde şi aşa-numita lege a imitaţiei.
Diversitatea interbelică este vizibilă prin coexistenţa unor direcţii romaneşti diferite.
Astfel, realismul este reprezentat în opera lui Liviu Rebreanu sub aspectul unui formule
dure, în creaţiile lui M. Sadoveanu prin substratul mitic obiectiv, în timp ce G.
Călinescu optează pentru influenţa balzaciană. Acesta din urmă respinge
proustianismul, formulă literară adoptată de Camil Petrescu sau Hortensia Papadat-
Bengescu şi optează pentru romanul realist balzacian, de factură clasicistă, considerând
că tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv.

Publicat în 1938, la sfârşitul perioadei interbelice, romanul Enigma Otiliei este menit să
ilustreze convingerile teoretice ale lui George Călinescu, care optează pentru romanul
obiectiv şi metoda balzaciană ( realismul clasic), dar depăşeşte programul estetic,
realizând un roman al „vocaţiei critice şi polemice” ( N. Manolescu ).

Tipologic, este un roman realist prin temă- reprezentarea verosimilă a burgheziei

citadine- , prin tehnica detaliului (fiecare amănunt este adus sub lupă şi analizat), prin
tipologia personajelor şi perspectiva narativă obiectivă. Are şi elemente moderne, ce ţin
de construcţia personajului titular(reflectarea poliedrică, comportamentismul), dar şi
de ambiguizarea celorlalte personaje. Este, de asemenea, un roman citadin, frescă a
burgheziei bucureştene de la începutul secolului XX, ce surprinde efectele banului ca
formă de pervertire morală a individului.

Balzacianismul romanului este evidenţiat, mai ales, la nivel tematic- viaţa burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, accentuând problematica familiei, a
moştenirii şi pe cea a paternităţii. Totuşi scriitorul se detaşează de Balzac prin
atitudinea comic-parodică şi cultivarea grotescului. Este, după cum afirmă N.
Manolescu „o redescoperire polemică a balzacianismului” prin teatralitatea discursului
narativ, caricaturizarea unor personaje, situaţiile absurde.

O secvență ce surprinde tema familiei este cea inițială, cea a jocului de cărți, când Felix
intră pentru prima oară în casa lui moș Costache și întâlnește toate personajele, autorul
folosind acest prilej pentru o caracterizare inițială elementară a acestora. Tema
moștenirii cuprinde în jocul ei o mare parte din personaje (familia Tulea) și are ca
punct culminant secvența în care Stănică sustrage banii moșului de sub saltea,
provocându-i acestuia un șoc ce îl va ruina.

Dacă titlul iniţial („Părinţii Otiliei”) sublinia tema paternităţii, titlul sub care este
publicată cartea reliefează eternul mister feminin(„enigmă este tot acel amestec de
luciditate şi ştrengărie, de onestitate şi uşurătate”), dar şi misterul unei vârste şi al vieţii
însăşi. Ultima semnificaţie- cea generală- este luminată de târzia reflecţie a lui Felix din
finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi.”

Specifică prozei realiste este naraţiunea obiectivă, nonfocalizată. Viziunea „dindărăt”

presupune existenţa unui narator extradiegetic, care nu se implică în relatare.
Naratorul omniscient ştie mai mult decât personajele sale şi, omniprezent, controlează
evoluţia lor ca un regizor universal. Personajele dobândesc, în acest mod, statut de
marionetă, acţionând automat, după voinţa naratorului păpuşar. Deşi adoptă un ton
obiectiv, naratorul nu este absent, ci comunică, prin postura de spectator şi comentator
al comediei umane reprezentate, cu instanţele narative. El se ascunde în spatele măştilor
sale, fapt dovedit de uniformitatea limbajului.

Compoziţia romanului este clasică: cele douăzeci de capitole(fără titlu) se succed

cronologic. Axa unui timp obiectiv, derulat lent la început, apoi într-un ritm tot mai
accelerat, este marcată obsesiv prin sintagme temporale cu care debutează mai toate
capitolele („Într-o seară de la începutul lui iulie 1909...”, „A doua zi...”, „În ziua
următoare...”, „Cu timpul...”, „Pe la începutul lunii august...”). Principiul simetriei şi al
circularităţii, care guvernează intrarea şi ieşirea în şi din universul cărţii, sunt evidente
în secvenţele cu care se deschide şi se sfârşeşte romanul. Acesta debutează balzacian,
printr-o amplă descriere a Bucureştiului anului 1909, fiind centrat „pe mobila
psihologie a unui adolescent în plină criză de creştere şi de formare a personalităţii”
( Pompiliu Constantinescu ). Cele două tablouri- incipit şi final- au ca decor aceeaşi
stradă Antim, reflectată prin tehnica contrastului (descrierii ample, balzaciene de la
început, îi corespunde imaginea sintetică din final); ele propun un motiv de mare
modernitate: cel al lui Nimeni. Replica lui Costache Giurgiuveanu, absurdă la început-
„Aici nu stă nimeni”- are putere de destin; ea se încarcă în final de o tristeţe existenţială
privind trecerea prin lume a „omului fără rost”. În final, într-adevăr, nu mai apare
nimeni din clanul Giurgiuveanu sau Tulea, mărturie a existenţei lor derizorii rămânând
doar casa în ruină.

Structura romanului însumează trei planuri. Planul epic principal urmăreşte destinul
clanului familial(alcătuit din familiile înrudite Giurgiuveanu, Tulea, Raţiu). El se
ordonează în jurul istoriei moştenirii, fiind deci dinamizat de un conflict economic-
lupta nesăţioasă pentru avere se va da în final între Aglae şi Stănică. Cel de-al doilea
plan narativ urmăreşte povestea de iubire dintre Felix şi Otilia, eroii surprinşi în
devenire, în confruntarea cu lumea şi cu ei înşişi. Lor li se adaugă Leonida Pascalopol
care trăieşte revelaţiile unei iubiri târzii. Conflictul acestui plan este interior- un conflict
psihologic, care se rezolvă prin opţiunea clasicilor: triumful raţiunii asupra pasiunii. Al
treilea plan, unul cadru, conturează monografic, existenţa burgheziei bucureştene la
începutul veacului al XX-lea. Tema parvenirii, definitorie pentru această lume în care
Stănică Raţiu este un învingător, accentuează conflictul de ordin moral.

Subiectul romanului călinescian este linear. Desfăşurarea epică este lentă, precipitându-
se brusc doar cu începutul capitolului al XVIII-lea. Până atunci, mişcarea epică rezultă
din însumarea unor „dosare de existenţă”, care fixează tipuri psihologice complexe,
bine determinate(cu excepţia Otiliei).

Ajuns în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, Felix Sima, proaspăt absolvent al
Liceului Internat din Iaşi, doreşte să studieze Medicina; remarcat încă din primul an de
studiu, tânărul va face ulterior o carieră strălucită. În casa lui moş Costache, Felix se
îndrăgosteşte de Otilia, fiica celei de-a doua soţii a bătrânului, aflată şi ea sub tutela
bătrânului. Deşi ţine la Otilia, Costache ezită îndelung să o adopte, chiar după ce suferă
un atac cerebral.

Dacă Felix are avere proprie şi se bucură de o relativă independenţă financiară, statutul
fetei în casa lui moş Costache este ingrat, mai ales din cauza răutăţii Aglaei, care vede în
ea o pretendentă la averea fratelui său. La insistenţele lui Leonida Pascalopol, moş
Costache va depune pe numele Otiliei  o sumă oarecare, la care moşierul va mai adăuga
ceva, pentru a-i crea fetei un sentiment de securitate financiară. După primul atac
cerebral pe care îl suferă Costache, clanul Tulea pune stăpânire pe casă, determinând
revolta neputincioasă a bătrânului, înfuriat de „pungaşii” care îi irosesc alimentele şi
băutura. Moartea lui Costache, provocată cu sânge rece de Stănică Raţiu, ginerele
Aglaei, pune capăt atmosferei relativ calme care domneşte în sânul familiei Tulea şi
influenţează decisiv destinele personajelor. Stănică o părăseşte pe Olimpia, invocând
ridicolul motiv că aceasta nu-i mai poate dărui urmaşi, deşi copilul lor murise din
neglijenţa ambilor părinţi. El se căsătoreşte cu Georgeta, „cu care nu avu moştenitori”,
dar care îi asigură pătrunderea în cercurile sociale înalte. Felix şi Otilia sunt nevoiţi să
părăsească locuinţa lui moş Costache, casa fiind moştenită de Aglae. Otilia se
căsătoreşte cu Pascalopol, moşierul între două vârste, personaj interesant, sobru şi
rafinat, în a cărui afecţiune pentru Otilia se îmbină sentimente paterne şi pasiune
erotică. Felix află, mult mai târziu, întâlnindu-se întâmplător cu Pascalopol în tren, că
Otilia a divorţat, recăsătorindu-se cu un „conte argentinian”, ceea ce sporeşte aura de
mister a tinerei femei. Fotografia Otiliei, pe care i-o arată Pascalopol, înfăţişează „o
doamnă picantă, gen actriţă întreţinută”, care nu mai e Otilia „de odinioară”.

Întreaga acțiune a romanului se construiește în jurul averii lui Costache

Giurgiuveanu, care concentrează faptele și reacțiile tuturor celorlalte personaje
interesate mai mult sau mai puțin de moștenire (tema balzaciană). Mos Costache este
tipul avarului, un avar cumsecade, jovial cu porniri de generozitate.

Criticul literar Pompiliu Constantinescu surprinde neputința și patima personajului

central: “bătrânul Costache e un ascuns om de afaceri (ca orice veritabil avar) și
capitalizează banii din pasiunea de a strânge. Singur, cu o fată vitregă, Otilia pe care n-
a adoptat-o oficial, deși nu e lipsit de o reală afecțiune pentru ea, bătrânul e cuprins de
un dublu egoism, pe măsura înaintării în vârstă. Pe de-o parte patima banului, pe de
altă parte iluzia că viața lui se va prelungi indefinit”.

Prin tehnica detaliului, autorul reușește să surprindă constiința personajului, oferind o

analiză minuțioasă a fizionomiei și a vestimentației. Bătrânul este caracterizat direct
încă de la începutul romanului prin conturarea portretului fizic :„ un omuleț subțire și
puțin încovoiat”, capul era „atins de o calviție totală”, fața părea „aproape spână,
pătrată”, buzele erau „întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind numai
dinții vizibili ca niste așchii de os”; clipea „rar și moale”, întocmai ca „bufnitele
supărate de o lumină bruscă”, avea glasul „răgușit” și bâlbâit.

Trăsătura dominantă a personajului este zgârcenia, fapt ce reiese si din prezentarea

portretului, el fiind similar cu Moș Goriot al lui Balzac. Cei din jur nu îl condamnă în
mod direct pentru viciul pe care-l are: pentru Otilia el este „cam avar și ciudat uneori”
dar rămâne un om bun; pentru Pascalopol bătrânul este „în fond cam de treabă”;
Stanică Rațiu îl numește “pezevenghi”; iar Felix spune că „avariția lui este mai mult o
manie”.

Caracterizarea indirectă a personajului se face prin acumularea de fapte, întâmplări,

vorbe, gesturi, gânduri și atitudini. Deși proprietar al mai multor imobile, Costache
duce o viață austeră, cu teama permanentă de risipă. De câte ori are prilejul să
mănânce de la alții, gesturile sale sunt sugestive pentru lăcomia structurală: „bătrânul
mânca cu lăcomie, vârând capul în farfurie”. Dorește să-i construiasca Otiliei o casă
pentru a-i asigura liniștea viitorului, dar folosește materiale ieftine, strânse de la
demolări, iar planul arhitectural îl făcuse singur. Aspectul exterior și interior al casei
părăginite, trimite către avariția personajului, dar și către un soi de parvenitism.

Ținuta vestimentară este ridicolă; poartă ciorapi de lână de o grosime “fabuloasă” și

“plini de găuri”. Gesturile, răgușeala, bâlbâiala sunt arme de apărare, provocate de
teama de a nu fi pus în situația de a da vreun ban cuiva care îi cere. Modul în care
personajul percepe relația cu sora sa, Aglae Tulea, sau cu Stănica Rațiu definesc teama
eroului, fiind mereu panicat că cei doi vor pune mâna pe avere.

Deși unele scene amintesc de prototipul clasic al lui Moliere, Costache Giurgiuveanu
este profund umanizat; câteodată indignat de răutatea Aglaei Tulea, ia atitudine, face
observații de bun-simt: “Ce-aveți cu băiatul ăsta (Felix)? -; zise el în sfârșit -; de nu-l
lăsați în pace? Nu v-a făcut nimic, nu trebuie să-i spuneți vorbe grele nici lui, nici
Otiliei. Copii orfani! Păcat!”. De asemenea, își exprimă sentimentele paterne pe care le
are față de Otilia, singura persoană cu care acesta este generos, atât cât poate el să fie.
Se gândește să o adopte , să-și facă un testament și să depună într-un cont pe numele ei
o sumă de bani, pentru siguranța viitorului fetei.

Odată ce realizează că este bolnav, se sperie de rețeta prescrisă de medic, considerând

că medicamentele sunt prea scumpe. Gesturile îl caracterizează indirect și scot la iveală
umanizarea personajului înfrântă de obsesia pentru bani: bătrânul merge la biserică, se
închină cu evlavie, se simte „ bun”, dar rugăciunea sa cuprinde planuri bănești. Tot din
teamă de moarte, își povestește viața și simte tot mai frecvent nevoia de comunicare. Cu
toate aceste semne ale sfârșitului, bătrânul nutrește iluzia longevității și continuă să
ascundă bani sub dușumea sau sub saltea. Teama lui este ca nu cumva cineva să-l vadă
atunci când umblă la bani, dar nu-i depune nici la bancă, deoarece avarul trebuie să
pipăie și să vadă mereu banii.

Sfârșitul personajului stă sub semnul unui destin potrivnic. Patima arzătoare pentru
bani îi va provoca, în cele din urmă, moartea. Ultimele lui cuvinte (“Banii, ba-banii pu-
pungasule!”) îi rezumă existența. Cu toate acestea, „zgârcitul Costache nu e un
monstru, ci expresia unei psihologii nefericite”, așa cum afirmă Pompiliu
Constantinescu.

În concluzie, romanul „Enigma Otiliei”, de George Călinescu, se încadrează în

categoria prozei realist-balzaciene prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, tema paternităţii şi a moştenirii,
structură, specificul secvenţelor descriptive, realizarea unor tipologii, veridicitate,
naraţiunea la persoana a III-a. (Încheiere 1)
 În concluzie, prin acest erou, George Călinescu creează tipul avarului umanizat
prin iubirea paternă față de Otilia. Costache Giurgiuveanu este un personaj care se
înscrie în descendența lui Hagi-Tudose al lui Delavrancea sau Harpagon al lui Moliere,
dar se distanțează net de aceștia prin încercarea de a-și depăși condiția. (Încheiere 2)